M-a preocupat în ultimele săptămâni (după o discuţie cu domnul Sorin Ivan, directorul publicaţiei) încercarea de a da un răspuns la întrebarea „Pentru cine scriem?!…“. Sau pe cine interesează ceea ce apare în Tribuna Învăţământului,  singura revistă de opinie cu circulaţie naţională, dedicată problematicii şcolii. Am realizat indirect şi un „sondaj“ informal în rândul unor responsabili din actualul Minister al Educaţiei pentru a vedea dacă punctele de vedere care apar în Tribuna trezesc interes celor care, cel puţin teoretic, imaginează periodic proiectul unei şcoli mai bune. În buna tradiţie românească, mai toată lumea pretinde că problematica Tribunei îi interesează, dar când este vorba de a concretiza într-un fel sau altul în ce măsură unele teme apărute aici au devenit subiect de discuţie (pe coridoarele instituţiei, măcar!),  lucrurile intră în ceaţă. De fapt, cum am mai spus cândva, Ministerul Educaţiei a devenit, de cel puţin două decenii, o instituţie birocratizată, „indestructibilă“ ca orice instituţie serioasă, deci puţin capabilă de o dinamică vie şi de o raportare flexibilă realitate. (De exemplu, vezi obstinaţia cu care e menţinut modelul şcolii obligatorii cu testarea la clasa a VIII-a!…). Dar poate că aşa funcţionează în România de azi toate instituţiile. De altfel, puţină lume din minister este  interesată şi de alte opinii despre şcoală (dincolo de eventualitatea că Tribuna ar însemna totuşi ceva, nu neapărat „literă de lege“ fireşte, dar ar presupune cumva considerarea revistei ca un interlocutor de dialog, ceea ce ar fi în folosul tuturor!), şi drept urmare nici alte „locuri“ în care lumea şcolii se manifestă, nu par a intra în sfera de interes a ministerului. Astfel, foarte puţină lume ştie câte ceva despre blogurile educaţiei, găzduite de ziarul Adevărul sau despre siturile Contributors.ro,  Dascăli.ro sau Părinţi şi elevi.
Şi totuşi, n-aş vrea să se tragă de aici concluzia că oamenii aceştia trăiesc cu totul într-o lume a lor, a „hârtiilor decizionale“, şi că şi-au însuşit un fel de aroganţă de tip kafkian, deşi uneori senzaţia unui Kafka postmodern nu e de neglijat. E foarte greu, de pildă, să determini, din afară, o modificare, pe care un  grup de profesionişti ar considera-o benefică sistemului, câtă vreme nimeni din Minister nu pare a fi capabil de a „recunoaşte“ că acel ceva din sistem nu merge cum trebuie. Emblematică a devenit pentru mine încercarea Alianţei Colegiilor Centenare de a ameliora modul în care se realizează azi evaluarea competenţelor de exprimare orală la Baclaureat. Era vorba,  în cele din urmă, doar de a se mai introduce un calificativ, alături de cele trei existente, care să facă necesara discriminare. Ei bine, a fost imposibilă orice modificare, motivaţia rămânând confuză până la capăt, deşi până la urmă a existat recunoaşterea faptului că actualul format de evaluare este deficitar.
Am putea spune, aşadar, că sondajul nostru indirect a dus la rezultatele oarecum dezamăgitoare, poate şi fiindcă un astfel de sondaj se desfăşoară într-o anume lume, în care lectura, ca modalitate veche de informare, pierde continuu teren. Şi totuşi, revista Tribuna Învăţământului ajunge săptămână de săptămână la Ministerul Educaţiei. Am tras uneori cu ochiul să văd dacă ea a fost măcar răsfoită. Nu prea, s-ar putea spune. Sau de-a dreptul deloc!… Te-ai fi aşteptat totuşi ca, într-un gest de respect de sine şi de feedback elementar, profesorii de aici (fiindcă cei mai mulţi dintre funcţionarii instituţiei sunt încă profesori, chiar dacă de ani mulţi unii nu mai predau!) să treacă în revistă măcar titlurile şi, în raport cu o anume poziţie în organigramă, să apară un anume interes pentru o temă sau alta. Este, se pare, o speranţă amânată. Politica ministerului nu se face parcurgând puncte de vedere din afară, pare a fi filozofia! Mai ales că uneori aceste puncte de vedere pot să deranjeze sensibilităţi, statute profesionale, poziţii administrative.
Dar lucrurile nu arată întotdeauna aşa. Anumite observaţii privind modele pentru examene naţionale (Evaluarea Naţională şi Bacalaureatul),  la limba şi literatura română, ca să dăm un exemplu, au atras la un moment dat atenţia celor interesaţi şi o discuţie cu reprezentanţi ai CNEE a confirmat acest lucru. Există aici o anume preocupare, vizibilă în ultimii doi ani, pentru maniera în care unele cerinţe au fost adaptate problemelor acute a şcolii obligatorii, între care analfabetismul funcţional. Altfel spus, observaţii anterioare făcute în paginile Tribunei par să fi avut ecou. Au apărut în modelul de anul acesta pentru Evaluarea la clasa a VIII-a mai multe cerinţe expres, care privesc înţelegerea unui text, realizându-se un mai bun echilibru între teoretizarea abstractă, adiacentă fenomenului literar (genuri, specii, personaje etc) şi competenţa de bază asociată şcolii obligatorii: capacitatea de a înţelege un text în articulaţiile de bază ale acestuia: temă, idei principale, idei secundare, rezumat etc. Dar, uimire, simularea recentă a renunţat la acele „modificări“ şi s-a întors la ce se ştia mai bine!… De ce?! iată marea dilemă. După ce, aşadar, se sugerase că fusese posibil să se nască un dialog între voci din afară şi specialiştii CNEE, lucurile s-au întors la… balta originară.
În schimb, ceva mai bine au stat lucrurile  în ceea ce priveşte programele şcolare gimnaziale, cel puţin la unele discipline, limba şi literatura română între altele. Nu voi prezenta aici detaliile prin care opinii ale profesorilor şi ale altor specialişti au pătruns în cele din urmă la urechile grupului de lucru şi au avut ecou. Important este că evenimentul s-a produs, iar rezultatul în sine este categoric un pas înainte. Dincolo însă de asemenea comportamente flexibile şi de evenimente recente care anunţă o anume deschidere către voci din spaţiul public, mobilitatea Ministerului Educaţiei şi a agenţiilor adiacente rămâne mai departe o reală problemă. Dialogul este mai departe palid, ca să nu zicem că, în destule cazuri, el este marcat de autism instituţional. Ministerul se dezvăluie încă, actuala componenţă, prin modul în care este structurat şi funcţionează, puţin capabil de o acomodare rapidă şi reală la fenomenele dinamice ale şcolii reale, deşi ultimii miniştri au făcut eforturi în a schimba câte ceva din starea de fapt. Instituţia ca atare, responsabilă de politici educaţionale, ca şi agenţiile sale, continuă să imagineze în manieră stereotip-europeană rezolvarea de fond a problemelor şcolii. Ca să nu rămânem doar într-o  sferă speculativă, vom evoca aici modul în care s-au constituit grupurile de lucru, în cuprinsul cărora nu am observat a fi fost prezenţi (eventual ca delegaţi expres ai ministerului!) profesori din mediul rural, motivarea fiind aceeaşi: criterii şi metodologii „europene“ de selectare.
Sigur, nu este obligatoriu ca toată lumea din Ministerul Educaţiei sau din Agenţiile acestuia „să fie cu ochii“ pe felul în care anume situri sau revista Tribuna Învăţământului discută sau critică acţiuni ale forului educaţional. E deja foarte limpede că există o scindare reală în ceea ce priveşte viziunea despre cum trebuie continuată reforma (suntem nevoiţi să discutăm în continuare despre „reformă“, fiindcă ea a fost mereu întreruptă, compromisă, oprită, iar factorii care au dat reformei preuniversitarului, în ultimii ani, această halucinantă şi uimitoare sinuozitate au fost nu doar miniştrii, sindicatele, partidele politice, ci şi funcţionarii ministerului, ne maleabili şi neasumându-şi o „filozofie profesionistă“ pe care s-o promoveze!) E o scindare vizibilă între aşa-zişii „europenişti“ şi „tradiţionalişti“, iar miniştri s-au faultat uneori reciproc tocmai prin această aşa-zisă „apartenenţă“ a lor la una dintre grupări, deşi apartenenţa a fost, mai degrabă,  expresia unei simulări, unor imitaţii şi mai puţin a unor argumente temeinice.
E însă timpul să conteze, în fine, rigoarea, starea de fapt a „şcolii reale“, luciditatea şi profesionalismul real şi mai puţin lecţii învăţate pe de rost, or lipsa de maleabiltate sau lentoarea specifică insituţiilor şi caracterului lor „indestructibil“.
 Adrian COSTACHE