Nu mai ţine cu ocolişuri sau, pur şi simplu, acţionează şi în cazul de faţă perceperea care funcţionează în ziua de azi asupra lumii în general, adică fără nuanţe, fără alt sens decât cel propriu şi fără alt timp decât prezentul. Drept urmare, nu mai e de umblat cu disimularea ştergerii religiei din şcoală prin aparenţe cum ar fi scoaterea icoanelor din clase, legiferarea depunerii în fiecare an a unei cereri de participare la ora de religie, substituirea orei respective cu una de istorie a religiilor etc. În acest moment, capacităţi (intelectuale) limitate sau/şi interese largi determină exprimarea directă, pentru o soluţie pe loc: afară cu religia din şcoală, pentru că şcoala (cu profesori, manuale, programe şcolare) practică premeditat îndoctrinarea religioasă ortodoxă. Ne-am întors astfel în anul 1990, când, la fel, s-a impus ideea că politica nu are ce căuta în şcoală. De data aceasta, religia este cea care trebuie dată afară din şcoală.
De bine ce este condamnat presupusul pericol de îndoctrinare prin ora de religie ortodoxă, se deschide o cale de îndoctrinare cu acte-n regulă, cu plan, programă şi, curând, cu manuale. Planul-cadru pentru gimnaziu, care se va aplica începând cu anul şcolar 2017-2018, prevede disciplina educaţie socială, în cadrul căreia „sunt studiate: la clasa a V-a – Gândire critică şi drepturile copilului, la clasa a VI-a – Educaţie interculturală, la clasa a VII-a – Educaţie pentru cetăţenie democratică, la clasa a VIII-a – Educaţie economico-financiară“. Planul cadru nu spune explicit („pe nume“) ce sunt acestea. Scrise aşa, cu literă mare, par a fi teme pe clase, pentru că disciplinele de învăţământ se scriu cu literă mică şi pentru că eventual se poate face o analogie cu programa de limba şi literatura română, unde genericele puse la fel, pe clase, au un nume: în parte, se cheamă „temă generală“ (dar asta ţine de consecvenţă şi îngrijire în redactare, precum şi de ştiinţă de carte). Educaţia socială ca disciplină de învăţământ continuă ştiinţele social-politice din comunismul incipient (că atât a fost la noi) şi cultura civică de după. La vremea lor, ştiinţele social-politice primiseră tacit rolul de înlocuitoare ale orelor de religie „din vremea burgheziei“.
Structural, educaţia socială înseamnă o revenire fermă, ordonată, din 2017, la comunism, pentru că disciplina de învăţământ nou introdusă acum este ca şi atunci prezentă unitar, neîntrerupt, pe durata unui ciclu de studii, printr-un pachet de discipline ideologice. Pe vremea comunismului, cu mici variaţii de nume, după nivelul ciclului de studii căruia îi aparţineau, disciplinele erau socialism ştiinţific, economie politică, filozofie marxistă; la gimnaziu exista o disciplină căreia i se zicea uzual „cesepe“, de la cunoştinţe social-politice. Cultura civică ulterioară, din anii reformei educaţionale, fusese un fel de înlocuitor ezitant, dezordonat al acelor discipline, de frică „să nu se spună că…“. Acum, reapare un pachet compact, clar, de discipline împărţite pe clase. Şi în comunism, şi acum, obiectivul îl constituia formarea unui tip de om. Atunci, se numea „omul nou“ şi se spunea că e „modelat“, subliniată fiind „modelarea conştiinţei“, adică dirijare în toată regula. Acum, este numit indirect, prin „cetăţenie activă“, spre care de asemenea omul este dirijat. Conform programei de clasa a V-a, noul om nou e dirijat („învaţă“) să se apere de cei care atentează la drepturile lui. E vorba de drepturi în sine, nu despre situaţii în care să-şi recunoască drepturi concrete. Obligaţii rezultă numai tangenţial că ar avea. În clasa a VI-a, este promovată o educaţie orientată către eliminarea intoleranţei, a excluderii, numai că în acelaşi timp e cultivată sublinierea tocmai a ceea ce poate duce de fapt la separare. Interculturalitatea, în viziunea programei, pune împreună categorii care ţin de etnie cu altele care ţin de fizicul individului, de starea lui socială, de intimitatea sexuală etc. În clasa a VII-a, implicarea civică e înţeleasă ca ascuţire a dreptului de control prin suspiciune asupra instituţiilor. În clasa a VIII-a, dimensiunea „economico-financiară şi antreprenorială a exercitării cetăţeniei“ este reliefată tot prin exersarea formelor de revendicare a unui drept, de data aceasta a celui de consumator. Educaţia economică, incontestabil necesară, apare mai ales ca formare în calitate „de consumator de bunuri şi servicii“. Prin formele pe care le îmbracă în cele patru clase de gimnaziu, se poate observa că disciplina educaţie socială vizează, ca obiectiv general, crearea unui tip uman, altfel zis, vizează un soi de uniformizare. Anume, ar urma să fie vorba despre un om permanent vigilent, suspicios, în opoziţie cu orice îi apare în cale de pe o poziţie de autoritate: autoritate publică, autoritate intelectuală, autoritate profesională etc. Educaţia socială, prin ansamblul programei, lasă de înţeles că îşi propune să construiască un cetăţean permanent revendicativ. Totodată, această disciplină ar merge să fie considerată şi un fel de curs de autoapărare, beneficiarul fiind învăţat cvasipermanent cu ideea că se găseşte înconjurat de ostilitate, aşa că el trebuie educat în primul rând ca să-şi apere drepturile (şi, din câte se vede, în al doilea rând ca să şi le exercite pur şi simplu), drepturi pe care i se dă de înţeles, preventiv, că o forţă malefică pândeşte permanent să i le nesocotească, forţă întruchipată de instituţii anti-cetăţean, de şefi consideraţi prin definiţie anti-subordonaţi şi de ofertanţi de produse defecte şi de servicii defectuoase. În acest fel, educaţia socială e pe cale să-şi creeze propriii analfabeţi funcţionali: asocialii.
 Florin ANTONESCU