Pedagogie și literatură

În preajma examenelor naționale, ori cu ocazia pu­­blicării rezultatelor unor teste internaționale, cum este PISA, care au rolul de a ridica o oglindă întrebătoare, se insinuează în spațiul public ipoteze de tipul: rezultatele slabe sunt o consecință a modului cum se desfășoară procesul de învățământ, în general, a felului ineficient în care muncesc profesorii, în special. Mai mult, dacă elevii nu pot scrie bine românește, nu înțeleg sensul unui text dat, atunci școala poartă toată vina. Iar dacă cei tineri nu au drag de carte, școala este răspunzătoare de acest fapt. Luând această ipoteză drept una rezonabilă, pa­­sul următor este căutarea unor cauze care să expliciteze neajunsul.

În primul rând, programele sunt prea încărcate. Asta este o idee vehiculată cu lejeritate încă de pe vremea lui Spiru Haret. Marele Ministru, cum îl considera Nicolae Iorga, insista, însă, asupra faptului că rezolvarea problemei nu se va găsi prin reducerea conținuturilor programelor, ci prin utilizarea eficientă a timpului de la școală, a timpului dedicat studiului: „Așa, a ajuns o banalitate axioma că programele sunt prea încărcate, deși ori de câte ori s-a cerut și s-a încercat reducerea lor, s-a văzut că este o limită inferioară peste care nu se poate trece în această re­­ducere. Convingerea noastră este că învinovățirea aceasta adusă programelor nu s-ar mai produce, dacă timpul școalei ar fi mai bine utilizat“ (Operele lui Spiru Haret, Vol. II: Oficiale: 1901-1904, Ed. Comunicare.ro, București, 2010, p. 63).

Mai mult, aceasta nu constituie o scuză pentru ca programa să nu fie parcursă de-a lungul anului școlar. Chiar dacă programele sunt imperfecte, ele sunt totuși obligatorii: „programa e o lege“ (Operele lui Spiru Haret, Vol. I: Oficiale: 1884-1888, 1897-1899, p.194).

Apoi, manualele sunt prost alcătuite, textele sunt neinspirat alese, aplicațiile nu-i ajută pe elevi să înțeleagă temele studiate. Exercițiile omoară pur și simplu poezia, suprimă metafora, fac să se piardă farmecul pentru că sunt aride, plicticoase și inutile. Totuși o utilitate au: îi orientează pe elevi spre ceea ce li se cere la examene. Dar asta nu este scopul în sine, ci doar mijlocul. Oricum, nici rezultatele din examene nu sunt ­încurajatoare. Datele oficiale despre evaluarea digitalizată în Evaluarea Națională, din acest an, au evidențiat că doar 6% dintre elevi au putut rezolva un exercițiu care viza scrierea corectă la Limba română. Iar pen­­tru similitudine, doar 15% dintre elevi au fost în stare să rezolve 10 + 10 : 10, în cadrul probei de Matematică (https://www.edupedu.ro/).

O ușoară ameliorare a situației vine din faptul că unii dintre dascăli își practică meseria cu dăruire. Admitem că mai sunt profesori plini de har pedagogic, care transmit cum se cuvine emoția ocazionată de citirea operei literare. Din păcate, aceștia nu sunt atât de numeroși încât munca lor să se impună la nivelul întregului sistem educațional. Unii dintre dascăli lucrează pur și simplu orientându-se după resursele pe care le au, după manualele elevilor, în primul rând. Își fac datoria într-un mod politicos detașat. Se lucrează cu marfa clientului – este o scu­ză în registrul cinic.

Iar alții…, poate nu știu să fie profesori, pentru că nu este suficient să ai o diplomă de licență ca să predai elevilor într-un mod productiv, astfel încât învățarea să devină vizibilă.

Spiru Haret insista că „dăscălia este o meserie ca oricare alta și ca să știi să o practici, trebuie să o înveți și învățătura dascălului este pedagogia. Să nu o luăm peste picior, nici să o punem la toate bu­catele ca pătrunjelul, dar nici să o scoatem de unde trebuie. Ca să fii profesor bun trebuie să posezi metodele cele bune și ca să le posezi trebuie să le înveți“ (Operele lui Spiru Haret, Vol. IV: Parlamentare 1895-1899, p. 133).

Dacă revenim la lumea școlii contemporane, se poate observa cu ușurință cum orele de literatură sunt insuficiente, în liceu gramatică nu se mai studiază, în schimb sunt multe, multe ore de tehnologia informației și pentru viitor tendința generală ne îndreptățește să credem că o să fie și mai multe. Realitatea socială arată însă că mare parte dintre absolvenți nu vor fi decât utilizatori de programe, iar pentru acest tip de activitate nu este necesar un buget de timp atât de generos. În schimb, formarea caracterelor umane, dezvoltarea umanistă a personalității ti­nerilor este un demers mult mai dificil, necesită cu prisosință o nuanțată atenție. Dincolo de activitățile pe care le va desfășura în viața sa profesională, orice tânăr va avea de răspuns la întrebările fundamentale care decurg din însăși condiția umană: Care este sensul vieții? Cum pot fi fericit? Societatea poate fi dreaptă chiar dacă există inegalități între oameni?

Orientarea elevilor către lectură poate fi gândită în cadre diverse, de la impactul unui text literar în limba maternă la un altul într-o limbă străină, la texte din sfera psihologiei, sociologiei, economiei, filosofiei și așa mai departe.

Atât în educația formală, cât și prin inițiative non-formale de tipul concursului Humanitas în licee, Ziua lecturii, or­ganizarea unor întâlniri ale elevilor cu diverși scriitori sub generice cum sunt: Apropo de literatura română contemporană, sau PEN România la Centenar se fac eforturi pentru a evidenția impor­tanța formatoare a literaturii. Prin chiar menirea sa, școala oferă deschiderea culturală către lume, aduce literatura aproape de cei care studiază.

Noi reglementări legislative care să pună baze trainice sistemului de educație, adoptarea unui curriculum modern și flexibil, manuale de calitate, profesori motivați și implicați care își fac bine munca – ar crea premisele pentru ca ti­nerele generații să se dezvolte nu doar din punct de vedere profesional, ci și în dimensiunea lor profund umană.

Dar dacă nu din modul în care se ­desfășoară activitățile de învățare la școală decurge lipsa de interes pentru lectură, poate chiar societatea în care trăim ar permite surprinderea unor posibile explicații.

Postmodernismul – țapul ispășitor

Țapul ispășitor este înțeles în antropologie drept un mod de a da vina pe cineva, considerat drept suficient de vulnerabil încât să nu poată riposta și, astfel, adevărata responsabilitate să fie decuplată de la cel care a săvârșit faptele, ­totodată fiind asociată cu ispășitorul care va da seama pentru ceva care nu-i este propriu. De pildă, politicienii pot invoca drept scuză pentru dificultățile de pe piața forței de muncă faptul că tot mai mulți migranți, indiferent de motivul pentru care au venit în respectiva țară (ca liberă opțiune pentru a avea o viață mai bună sau ca refugiați din zonele de conflict), se arată dispuși să preia orice fel de muncă, inclusiv în sfera activităților post plătite etc. Tocmai datorită lor raportul dintre cerere și ofertă devine unul dez­echilibrat. Deci, nu politicile de inserție sunt deficitare, ci oamenii care nu-și gă­sesc resurse în țara lor, ci în țara pe care o vizează drept una de adopție.

În dezbaterea privind cauzele interesului scăzut pentru lectură, haina culturală a societății contemporane poate fi desemnată ca răspunzătoare. Aceasta dă iluzia tinerilor că au prin tehnologie o ipostază de viață care le permite un optimism aparte, ca în Hainele cele noi ale împăratului, cum sugerează basmul lui Hans Christian Andersen. Într-o societate consumeristă, capcana de a face pe plac celorlalți, de a comunica mult, dar superficial, prin intermediul rețelelor de socializare, de a achiziționa bunuri care oferă doar pentru moment satisfacție, dar nu asigură cu nimic împlinirea personală – pare să fie greu de evitat.

Dar, acestea sunt coordonatele în care ne ducem viața. Ce putem face?

Postmodernismul este un calificativ dat unei stări de spirit care surprinde ge­­neric modul de a fi al oamenilor în societatea contemporană. Subiectul autonom își permite luxul de a ignora contextul de viață limitativ, cadrele spațio-temporale nu mai constituie repere, relativismul deschide libertăți nebănuite. Chiar și istoria poate fi reinterpretată, ea nu mai este strict o poveste a învingătorilor, ci o versiune a uneia dintre multele fațete ale trecutului, una din cele posibile. Iar dacă trecutul nu mai este unul singur, clar și bine determinat, cu atât mai mult viitorul nu poate fi doar unul, avem cu siguranță de a face cu variante ale viitorului. Pluralismul este cuvântul cheie. Dife­rențele sunt valorizate, toleranța este promovată ca dimensiune a democrației. Marile narațiuni sunt considerate depășite, acum își fac loc micronarațiunile, poveștile cu specific local. Pe scurt: fie­care cu lumea lui. Relativismul este o stare de fapt.

În acest context cultural, cei tineri sunt provocați să își treacă încercările lor.

Constantin Noica observa: „Omul tânăr? A fi tânăr reprezintă tocmai o asemenea pendulare între un maximum de certitudine și o deplină răsturnare a tuturor valorilor. E paradoxul spiritualității tinere să întrunească, într-o aceeași conștiință de cultură, dogmaticul și problematicul. Cum să mulțumească pe un om cu adevărat tânăr valorile acestea prea relative în care crede, mai mult de circumstanță, lumea contemporană?“ (Cultura și omul tânăr, în Eseuri de duminică, Ed. Humanitas, 2013).

Literatură și utilitate publică

Domnul Nicolae Manolescu, într-un editorial din România Literară nr. 33/2022, numit De ce citim mai puține romane când îmbătrânim?, se referă la o anchetă realizată de către mai mulți jurnaliști francezi și publicată în iunie 2022, în revista L’Obs. Din rezultatele cercetării rezulta că apetitul pentru lectură și chiar și ceea ce citim se schimbă în timp. Ro­manele au o funcție „de a ne face să experimentăm diferite forme de viață“, scrie Xavier de la Porte, autorul invocat de Nicolae Manolescu. De aici rezultă că mai cu seamă tinerii ar fi de așteptat să citească romane, ei având o mare varietate de oportunități de a-și construi viața, fiind la începutul ei. Privind deciziile ma­­jore ale vieții, persoanele mai în vârstă au, dacă ar fi să spunem așa, libertățile deja consumate. Au prefigurat o carieră, o relație pe termen lung, un drum în viață. În schimb, pentru tineri, literatura aduce o multitudine de scenarii posibile de viață, care îi poate sprijini să facă alegerile pe care le consideră bune pentru sine. Din toate acestea am putea înțelege că pentru tineri literatura ar trebui să fie indispensabilă, ca un adevărat manual de viață. Mai mult, în tonul celor citate, ar fi utilă cu plăcere, adică și o ocazie de delectare estetică.

Problema surprinsă de către Nicolae Manolescu este însă în altă parte. Mai exact, în faptul că, în societatea contemporană, „știința e considerată astăzi drept singurul domeniu, așa zicând, de utilitate publică. Literatura a pierdut demult această utilitate“ (România Literară nr. 33/august 2022, p. 3).

Deci, accentul pe specificul societății contemporane, marcate de tehnologia informației, va conduce la acordarea unei importanțe deosebite educației științi­fice. Adepții acestei perspective vor argumenta că aceasta este în mod indiscutabil promotoarea progresului, a civilizației, și doar ea permite în mod nemijlocit construirea unui viitor din ce în ce mai performant tehnologic. Literatura, în special, științele umaniste, în general, ar valoriza cumva ce ține de trecut, în timp ce științele exacte, bine ancorate în satisfacerea nevoilor curente ale vieții, sunt mereu atente spre prezent, dar mai cu seamă anticipează viitorul și îl fac posibil la standarde din ce în ce mai înalte. Astfel că școala ar trebui să-i sensibilizeze pe elevi spre ceea ce presupune civilizația, iar nu cultura. Până la urmă, un tânăr adaptat poate citi strict informația de care se folosește aici și acum și nimic mai mult.

Dar dacă literatura a pierdut din utilitatea sa publică, nu cumva și cu pedagogia se întâmplă același lucru?

Critica pedagogiei tradiționale concentrată pe conținuturi și dând profesorului un rol central în demersul didactic lăsa să se înțeleagă că acesta determină o experiență de învățare coercitivă pentru elevi, aceștia fiind siliți prin comportamentele de învățare să încapă într-un adevărat pat al lui Procust.

Constructivismul pedagogic deschis către formarea de competențe prin im­plicarea nemijlocită în învățare a elevului direct interesat de propria dezvoltare, corelat cu tendința la modă de a asigura starea de bine a școlarului, poate determina, la rândul său, consecințe neintenționate de tipul narcisismului. Unii dintre cei aflați în plin proces de formare privesc cu încredere spre internet, dar în fapt caută doar ceea ce corespunde preferințelor lor de moment, par într-o nesfârșită contemplare de sine admi­rându-și chipul construit pe baza opțiunilor furnizate involuntar motoarelor inteligente de căutare în hăul informațional. Adulții, părinți ori profesori, nu au ce căuta în relația directă între cel tânăr și oglinda lacului său informațional. Acesta îl capacitează, îi oferă satisfacții, îi ocupă tot timpul.

Dacă admitem că nevoia de cultură este una dintre trebuințele dobândite, că, încă de mici, copiii sunt educați în spiritul cultural al comunității lor, atunci ne putem gândi la ce fel de construct social am realizat…

Prof. dr. Cristina ȘTEFAN – Colegiul Național Spiru Haret, București