Foto: dreamstime

În ultimul deceniu se vorbește din ce în ce mai mult despre o criză accentuată a lecturii. Sufocați de rutina cotidiană, oamenii nu au timp să mai citească. Ei sunt acaparați de îndatoririle casnice, de sarci­nile de serviciu care îi aplatizează și îi împrăștie într-o ignoranță spirituală profundă. Aceasta le anulează orice pornire spre actul cultural. Merg la spectacole pentru că dă bine, cumpără o carte nou apărută ca să „orneze“ biblio­teca, ajung la vernisaje întrucât acolo se duce lumea bună, dar nu înțeleg mai nimic din poezia tainică a cuvântului și culorii, din jocul obscur al ideii pe foaia de hârtie sau pe pânza ce își așteaptă tăcute povestea. Și exemplele ar putea continua, dar ce folos!? Nu ajută la nimic doar să constatăm că suntem subiecții unui fenomen de deculturalizare accentuată, trebuie să și acționăm. Numai că piedicile sunt la tot pasul. Dar cea mai mare și mai greu de surmontat este „tehnnologia“ care avansează pe zi ce trece și devine inamicul cel mai redutabil al cărții și al culturii. Ne place sau nu să o recunoaștem, suntem o societate a imaginii, computerului și televizorului. Am inventat surogate pentru toate tipurile de artă. Cartea însăși a fost înlocuită de ­e-book-ul care este mult mai „cool“, cum ar spune noua generație, susținătoarea numărul unu a neologismelor, în speță a anglicismelor.

Dacă înainte de 1989 românii citeau, puțini din pasiune, mulți pentru că altceva nu aveau ce face, acum ei prețuiesc și susțin „cultura divertismentului“ în care rolul cărții este insignifiant. Și cea mai des întâlnită scuză pentru scăderea apetitului pentru lectură este lipsa timpului. Oamenii mai găsesc răgazul să tragă cu un ochi la televizor pentru „relaxare“, dar refuză exercițiile intelectuale intense, so–licitante, după o zi încărcată la serviciu. Și cum editorialiștii sunt întotdeauna atenți la detalii, aceștia au introdus pe piața românească cărțile audio care vin să întâmpine cu succes comoditatea ro-mânilor. Imprimate pe CD-uri, ele sunt citite de actori celebri sau chiar de autori înșiși. Pe piața editorială internațională sunt ultima modă. În țara noastră, fenomenul nu a luat încă o amploare foarte mare din motive tehnice și financiare. De obicei, cărțile audio aduc pe piață titluri foarte cunoscute, opere ale unor autori consacrați. Scriitorii noi nu sunt niciodată impuși cu ajutorul suporturilor audio, întrucât investițiile sunt mari și nimeni nu riscă.

Dar românii zilelor noastre refuză oricum să mai trăiască din povești. Vor ancorare în realitate, aplicabilitate. Sunt interesați să cunoască „tehnici de -manipulare“, modalități de „atragere a simpatiei șefului“, de „sporire a venitu-rilor“ care se găsesc din plin în cărțile care umplu în momentul de față rafturile librăriilor din țara noastră. Există în România o cerere foarte mare de cărți care vând himere în loc de cultură, care impun autori mediocri, fără prestanță și talent literar, fără chemare, care se epuizează din stocuri pentru că sunt comerciale, dar nu „îmbogățesc“ pe nimeni, din contră, sărăcesc individul spiritual și financiar. Și totul se derulează sub iluzia unui potențial progres și succes personal, sub convingerea că, pe o criză economică severă, ce putere ar mai avea Tolstoi să aducă „bunăstarea“ poporului român!?

Într-un articol intitulat Apetitul pentru lectură, poetul, prozatorul și publicistul Anghel Gâdea vorbea despre „gena apetitului pentru lectură“ care ar reprezenta o „moștenire genetică“. Astfel, din „fuga de lectură“ a românilor am putea trage concluzia că ei nu posedă această genă. Că nu au fost înzestrați de natură cu darul lecturii…

Însuși Mircea Cărtărescu observa că adulții din ziua de azi nu mai citesc:
„…adevărul este că nici noi nu mai citim… am citit în epoca de tristă amintire. Alt-ceva, ce să fi făcut? Cărțile erau ieftine și bune (căci nu găseai nicăieri romane populare, ci doar capodopere), televizor nu, filme nu, alte distracții nici atât. Decât să mori de plictiseală, mai bine citeai Război și pace“.

Și atunci cum ar putea copiii să își copieze părinții în privința lecturii, dacă ei nu îi văd niciodată cu o carte în mână? Generațiile tinere se confruntă în România zilelor noastre cu anti-modele care nu pot susține dragostea pentru carte, nu o pot cultiva, pentru că ele însele nu o posedă.

Cum ar putea adulții societății în care trăim să recomande literatură propriilor copii, să îi ghideze în lumea cărții, să îi ajute în formarea și dezvoltarea competențelor de lectură, dacă ei înșiși nu știu să aleagă o literatură valoroasă pe care să o parcurgă, nu au competențe de lectură temeinic cultivate?!

Alături de școală, familia ar trebui să joace un rol important în formarea la copil a competențelor de lectură. Dar ni–velul cultural familial este, în România, o piedică reală în calea dezvoltării competențelor de lectură la copii. Foarte multe familii din țara noastră suferă de analfabetism funcțional și chiar de analfabetism absolut. Iată contextul care nu dă aproape nicio șansă copiilor români la evaluările internaționale la care țara noastră participă cu scopul de a afla cât de bine susține învățământul românesc lectura prin metodele și practicile de învățare pe care le vehiculează, prin educatorii pe care îi formează, prin politica pe care o susține. Și pentru a vedea că lucrurile nu stau deloc bine în țara noastră în ceea ce privește formarea și dezvoltarea competențelor de lectură la școlarul mic, este suficient să studiem cu atenție rezultatele la testările internaționale PIRLS și PISA, la care România a înregistrat un nivel foarte scăzut în raport cu celelalte țări participante.

PIRLS (Progress in International -Reading Literacy Study) este o evaluare internațională, comparativă, care a fost inițiată în 2001 și se realizează din cinci în cinci ani. Are rolul de a testa performanțele elevilor în vârstă de 9-10 ani (clasa a IV-a) în ceea ce privește citirea/lectura, politicile, practicile vizând alfabetizarea (procesul înțelegerii textului citit, scopul lecturii, atitudinea față de lectură).

PIRLS se realizează pe patru niveluri: experimentat, avansat, intermediar și de bază, fără a urmări să ierarhizeze țările participante, ci dorind să le ajute să ia decizii realiste în vederea îmbunătățirii predării/învățării cititului ca instrument de bază al muncii intelectuale. La evaluările PIRLS, țara noastră s-a clasat în primul an de testare (2001) pe locul 22 din 35 de țări participante, în 2006 pe locul 36 din 45 de țări, iar în 2011 pe locul 33 din 49 de țări. Rezultatele denotă faptul că elevii noștri au dificultăți serioase în privința competențelor de lectură și că vreme de 10 ani nu s-a luat nicio măsură cu rezultate vizibile care să amelioreze situația.

Pe de altă parte, evaluarea PISA -(Programme for International Student Assessment) este o evaluare standardizată internațional, efectuată din trei în trei ani de Organizația pentru Cooperare și Dezvoltare Economică (OECD). -Aceasta se adresează elevilor de 15 ani care sunt evaluați în domeniile citire/lectură, matematică, respectiv științe. În Pisa 2000 și Pisa 2009, domeniul principal a fost citirea/lectura. Din păcate, și la această evaluare rezultatele elevilor ro-mâni au fost cu mult sub media țărilor participante la testare, conform Raportului internațional OECD-PISA. Acest lucru este de-a dreptul îngrijorător și este proba cea mai elocventă că învățământul ro-mânesc trebuie să își revizuiască cât mai urgent instrumentele, metodele de lucru, astfel încât să reușească să for-meze și să dezvolte la elevi competențe de lectură care să le permită să se des-curce cu succes în lucrul cu cartea, cu textul literar și să fie competitivi la nivel internațional. Este evident că există grave probleme de abordare a predării/învățării lecturii la ciclul primar, iar acestea se regăsesc și mai departe la elevii claselor gimnaziale și chiar liceale. Incapacitatea de a înțelege un text blochează accesul la informația pe care o conține, la cultură, în general. Și ce zestre poate fi mai im–portantă pentru un popor decât cultura acestuia, care duce mai departe ideile înaintașilor, credințele, obiceiurile pe care literatura scrisă nu le lasă a se risipi în negura veacurilor?

„Respirația istorică a unui popor este cu atât mai amplă, cu cât misiunea lui e mai mare“, spunea Emil Cioran în Schimbarea la față a României. Ca să scriem istorie este important să lăsăm generațiilor viitoare creații valoroase, să le formăm în spiritul culturii, al dragostei pentru frumos, să le deschidem orizonturi spirituale. Iar acest lucru nu se poate realiza decât prin lectură. Parcurgerea operelor înaintașilor noștri este esențială pentru desăvârșirea noilor generații. Dacă le facem cunoscută cultura noastră, le dăm un exemplu bun de urmat, ei se vor simți datori să le continue munca, să dezvolte tezaurul cultural cu creații noi. De asemenea, este foarte important locul pe care i-l dăm individului în societate. Emil Cioran crede cu tărie că „în marile culturi, individul se salvează. Mai mult, el este salvat totdeauna. Numai culturile mici te pierd. Și cum să nu te piardă, când ritmul lor de viață este lipsit de o con-vergență ofensivă și de un elan agresiv? Deficiențele lor rezultă nu numai din ab-sența unei forțe inițiale, ci și din lipsa unui cult excesiv și întreținut pentru forță“. Așadar, nu trebuie să îi lăsăm pe copiii noștri „să se piardă“. Trebuie să le dăm literatură de valoare, să-i învățăm să o citească, să o înțeleagă pentru a-și îm–bogăți spiritul, pentru a putea progresa. Trebuie să îi salvăm, „salvându-ne“ odată cu ei propria cultură. Iar acest lucru se va putea realiza doar dacă vom ști să-i învățăm să fie „ofensivi“, să lupte pentru -ideile lor, să se scuture de pasivitatea genetică, să-și dezvolte „elanul agresiv“, gustul devenirii. Trebuie să-i învățăm să ia modelul „culturilor majore“ care au reușit să se impună prin perseverență, încredere, efort, dedicare, motivație. Trebuie să le inoculăm „cultul forței“, dar nu o forță tradusă prin brutalitate, distructibilitate, sânge rece, ci printr-o putere lăuntrică de a crede în forțele proprii și în poporul tău, printr-un curaj creativ care reușește să te sustragă neantului.

Este foarte important să ne îngrijim să le oferim copiilor noștri modele valabile, să le dezvoltăm gustul lecturii, să-i învățăm să o practice cu succes. Iar dacă avem poziția educatorului, rolul nostru este cu atât mai mare.

Cultura ajută individul să-și definească identitatea. Între cultură și societatea pe care o reprezintă există o relație de co–determinare. Societatea construiește cultura, iar aceasta din urmă, la rândul ei, este oglinda societății, fața ei spirituală. Fiecare popor, în ansamblul său, este un „fenomen spiritual“, zugrăvit diferit de la caz la caz, în funcție de evoluția culturii.

S-a spus de multe ori că barometrul culturii unui popor îl reprezintă valoarea creațiilor sale materiale și spirituale. Cu cât creatorii de cultură sunt mai mulți și mai importanți, cu atât poporul căruia îi aparțin are un grad cultural mai înalt. Dar, în mod evident, nu este important doar să produci cultură, trebuie să o și furnizezi. Receptorii de cultură se im–pune a fi niște persoane capabile să asimileze creațiile spirituale existente, să re-zoneze cu ele, să le confere valoarea cuvenită. Trebuie să reușim să ne transformăm copiii în receptori de literatură, să le oferim cheia lecturii. O literatură există doar dacă există și cititorii ei. Trebuie să-i inițiem pe copiii noștri în arta cititului și poate reușim să-i transformăm chiar în producătorii de mâine ai culturii române. Pentru că fiecare popor are cultura lui. Iar marii scriitori, compozitori, pictori, creatori, în general, ridică nivelul de cultură al țării lor cu fiecare creație pe care o produc. Cultura limitează și în același timp debordează limite. Ea limitează când nu este consumată, promovată, evidențiată, accesibilizată și ajută societatea să-și depășească limitele când o împinge să o asimileze, să rezoneze cu ea.

Mirela Rizea Marinescu – profesor

Articol integral publicat în revista Tribuna Învățământului nr. 36