Am trăit s-o vedem și p-asta: lumea cu sau fără legătură cu școala („publicul”) să-și dea cu părerea despre când să meargă elevii la școală, adică de când până când și când anume să ia vacanță, precum și despre cum și când să se organizeze diverse activități de peste an, iar la urmă ministrul Educației să-și asume cele reținute și să le consfințească într-un ordin al ministrului. Este o interpretare, însă ce altceva înseamnă dezbaterea publică asupra proiectului de ordin de ministru privind structura anului școlar 2016-2017? Avem de-a face aici cu o culme a democrației: ordinul care se discută! Mai mult, cel care dă ordinul (că până la urmă ordinul nu are cum să rămână creație colectivă și anonimă, ci trebuie dat de cineva) ordonă nu neapărat ce îl îndreptățesc funcția și răspunderea, ci ordonă ce rezultă dintr-un fel de acord comun.
Ceea ce este firesc să se petreacă în cazul unor proiecte de lege, dezbaterea publică, apare ca fără rost în legătură cu un ordin ministerial. Cu atât mai puțin este de supus dezbaterii publice (deci fără limită de adre­sare) un ordin care fixează un ansamblu de aspecte strict formale – un calendar, un grafic și o serie de precizări utilizabile even­tual. Pe calea democratizării astfel deschise, anul viitor nu ar fi de mirare să fie supuse dezba­terii publice formalitățile evaluării naționale, bacalaureatului, repartizării com­pu­terizate etc.; de exemplu, dacă să fie obliga­torie pre­zen­tarea actului de identitate la intra­rea în sala de examen.
Dintre propunerile emanate din dezba­terea publică referitoare la structura anului școlar 2016-2017, oarecum remarcabilă este cea referitoare la luarea vacanței de vară pe rând, în funcție de regiunile istorice ale țării, la intervale egale, cu decalarea corespun­zătoare privind și începerea anului școlar următor. Propunerea este remarcabilă prin caracterul ei hazliu și cam atât.
De asemenea, referitor la structura viitorului an școlar, atrage atenția spațiul alocat în documentul ministerial programului național „Școala Altfel”: prea mult și prea detaliat pentru ceva cola­te­ral, pe deasupra referitor la creativitate, inițiativă, opțiune; ba ni se pregătește și o metodologie „de organizare și desfășurare a pro­gramului”, și aceasta aprobată prin ordin de ministru, după dez­ba­tere publică. Altfel, este de apreciat extinderea duratei pro­gramului, chiar dacă numai la opt zile. În schimb, apare ca inexpli­cabil de ce, dacă este posibilă deschiderea anului școlar cu un seg­ment din acest program (12-14 septembrie), nu se poate și închide anul școlar cu segmentul alocat celei de-a doua etape (cinci zile). Pentru anul 2017-2018, fără frica dictată de complexul anului școlar „prea scurt”, poate „Școala Altfel” va începe la 1 iunie și își va derula ceva activități în spații de vacanță. În fond, altfel de școală poate exista și în vacanță.
Stabilirea prin dezbatere vizează și alte aspecte care nu ar trebui să necesite așa ceva, pentru că țin de organizare specifică, de prezentare, de funcționare în unitatea de învățământ sau în instituția care integrează unități de acest fel. Așa sunt stabilirea uniformei școlii, regulamentul de funcționare (inclusiv Statutul elevului), diversele metodologii, norme etc. Fiecare în parte constituie un dat al școlii. Elevul este cel care vine spre școală și, după o perioadă, își încetează legătura cu școala. Școala e fixă, elevul este trecător. Altfel zis, elevul se orientează spre sau nimerește la o anumită școală, care are regulament, program, uniformă. Elevul este de așteptat să se fi informat asupra acestora în prealabil. Ele nu apar la venirea elevului și nu pleacă odată cu el. De pe la începutul anilor ’90 (de când s-a calmat avântul demolator confundat cu „desființarea” uniformei), cică se tot află în „dezbatere” uniforma școlară. O anume corecti­tudine face să se spună în stânga și-n dreapta că uniforma „trebuie reintrodusă” (deși nu a fost „scoasă” prin niciun act), ca să elimine (de fapt, ca să acopere) inechitatea socială, ca să-l protejeze pe elev, ca să-l facă mândru de școala lui etc. Ca expresie a aceleiași corecti­tudini, se subliniază că uniforma școlii nu trebuie să fie sta­bilită fără consultarea elevilor, ba în opinia unora exclusiv elevii este normal s-o stabilească. De fapt, educativ și tocmai în spiritul invocat al prestigiului școlii este ca nu elevii să impună uniforma, ci elevii să găsească o uniformă la care să adere, pe care s-o preia la venirea în colectivul școlii. Pe lume există o mulțime de colectivități profe­sionale a căror personalitate este definită și prin uniformă sau care, pur și simplu, au un obiect de activitate care necesită o ținută, un echi­pa­ment anume. Așa sunt, să zicem, bănci, echipe de fotbal, res­tau­rante, servicii publice, armate etc. Cum ar fi ca polițiștii dintr-o secție oarecare să aibă în program timp destinat dezbaterii modelului de uniformă? În școală, după fantezia purtătorilor, pot fi hotărâte, purtate și poate cândva abandonate uniforme ale unor asocieri de felul unor echipe sportive, trupe muzicale etc.
Educației celor care trec prin școală și formării lor pentru viață nu le servește cu nimic – chiar le este dăunătoare – întreținerea ideii că totul este pe alese, negociabil. Departe de a li se arăta că sunt importanți, elevilor li se dezvoltă de fapt o nesiguranță, o lipsă a de­ciziei, din moment ce constată că nimic nu este definitiv.
Florin ANTONESCU