Istoria elaborării unor modele de proiectare curriculară a educației și a instruirii coincide cu „nașterea teoriei științifice a curriculumului“ în epoca modernă, în prima jumătate a secolului XX. Este o etapă inițiată în 1902 de John Dewey, prin studiul „Copilul și curriculumul“ care atrage atenția asupra necesității raportării conținuturilor științifice ale programei școlare la experiența de viață a elevului. Problema lansată va fi abordată în cadrul mai multor modele de curriculum care vor reconsidera relațiile dintre principalele componente implicate în proiectarea activității de educație/instruire (vezi Ion Negreț-Dobridor, Teoria curriculumului educațional, Polirom, Iași, 2008, pp. 161-174).
Modelul propus de Franklin Bobitt în cartea „Curriculum“ (1918) este centrat pe definirea obiectivelor educației și ale instruirii în termeni de aptitudini psihologice necesare pentru viitoarea integrare socio-profesională a elevilor. Curriculumul rezultat implică activități organizate formal, prin programe școlare, dar și nonformal. Demersul sau designul propus vizează: 1) Selectarea obiectivelor care pot fi atinse, în contextul unor activități concrete; 2) Fixarea pedagogică a acestor obiective la nivel de „obiective instrucționale necesare vieții adulte“; 3) Eliminarea obiectivelor nepractice, „ce ar afecta într-un fel oarecare viața comunității în care va trăi elevul ca adult“; 4) Implicarea comunității educaționale (școlare, locale etc.) „în procesul de stabilire și realizare a obiectivelor“; 5) Diferențierea obiectivelor necesare pentru realizarea activității organizată formal și nonformal, la nivel de obiective generale, pentru toți elevii clasei și obiective individuale „pentru fiecare elev sau grup de elevi“; 6) Etapizarea obiectivelor și a activităților corespunzătoare acestora, „stabilind planuri și programe de desfășurare a procesului de învățare“ (Fr. Bobitt, How to Make a Curriculum, 1924).
Modelul propus de Werret W. Charters, în lucrarea „Curriculum Construction“ (1923), este centrat asupra unor obiective (specifice și concrete/comportamentale) și activități precise. Elaborarea curriculumului, ca proiect pedagogic, implică: 1) Stabilirea principiilor de proiectare curriculară referitoare la: a) țeluri, ținte de atins în timp; b) obiectivele programului; c) trebuințele individuale; d) experiențele de învățare; e) activitățile de instruire; 2) Valorificarea obiectivelor programului la nivel de obiective specifice și de obiective concrete, comportamentale; 3) Raportarea obiectivelor la trebuințele de învățare „și verificarea lor prin analiza și evaluarea trebuințelor“; 4) „Construirea propriu-zisă a curriculumului înțeleasă ca disciplină și proces în care subiectele de studiu se încrucișează și se întrepătrund“. Această abordare promovează „noțiunea de dezvoltare curriculară“ importantă pentru înțelegerea rolului jucat, în realizarea oricărui proiect, de resursele și condițiile concrete existente sau disponibile în context pedagogic și social deschis.
Modelul propus de Ralph W. Tyler este elaborat în cartea „Principii de bază ale curriculumului și ale instruirii“ (1949). Este construit pedagogic ca model de proiectare curriculară rațională a instruirii, afirmat istoric la granița dintre epoca modernă și epoca postmodernă (contemporană). Funcția generală a modelului este cea de valorificare rațională a componentelor activității de instruire ordonate pe baza a patru principii ale proiectării curriculare: 1) Definirea scopurilor și obiectivelor la nivelul interdependenței dintre cerințele psihologice (exprimate în termeni de „comportamente cognitive“) și cerințele sociale, exprimate în termeni de conținuturi care trebuie învățate, importante în societate, recunoscute de societate; 2) Alegerea experiențelor de învățare necesare elevilor pentru îndeplinirea scopurilor și obiectivelor; 3) Organizarea experiențelor de învățare prin forme de instruire și metode didactice adecvate; 4) Evaluarea rezultatelor activității pe tot parcursul acesteia în raport de gradul de îndeplinire a scopurilor și obiectivelor comunicate pedagogic la începutul activității.
Prof. univ. dr. emerit Sorin CRISTEA
