Un observator atent va remarca pe stradă, în mijloacele de transport în comun, ocazional în diferite instituții, persoane care se deosebesc de ceilalți printr-o ținută diferită. Și cum toată lumea știe că, de curând, a început școala, ipoteza conform căreia oamenii în cauză sunt dascăli poate fi credibilă. Prin ce se disting aceștia? Ținuta lor are, în general, un aer de solemnitate, ca și cum sunt gata pregătiți să participe la un eveniment important. În unele cazuri, vestimentația este cea clasică: bărbații poartă costum sau, cel puțin, un sacou asortat pantalonilor; femeile sunt în rochii sau în fuste, puțin mai elegante decât s-ar impune într-o zi obișnuită. Oricum, se poate presupune că există o preocupare pentru a transmite în mod conștient mesaje prin intermediul unei imagini îngrijite, corelată intenției de a răspunde unei trebuințe profesionale, aceea de a fi luat în serios. Este o chestiune de prestanță, ca și cum din fișa postului decurge îndatorirea de a fi impunător, afișând o atitudine demnă, dar, în același timp, plăcută.
Tabloul în care un profesor se prezintă ține de opțiunile sale, cele care îi reflectă implicit personalitatea, dar și de imaginarul colectiv, față de care își asumă o mai mică sau mai mare conformitate.
Imaginarul colectiv e marcat de portretele unor personajele literare din trecut, cum ar fi, de exemplu, domnul Trandafir, cel cu ochii blânzi, dedicat prin excelență muncii sale, un portret nostalgic al învățătorului lui Mihai Sadoveanu; sau Dascălița, pe care Octavian Goga o numea „copil blajin, cuminte prea devreme; Sfielnică… așa, grijind copiii altor mame“.
Care mai este imaginea profesorului în zilele noastre? Prin ce particularități își conturează el distincția profesională? De la nonconformism la bun-gust, de la modestie explicită la eleganță tacită, fiecare își caută nu doar un mod de a respecta convențiile sociale, ci și de a se exprima pe sine, într-un fel sau altul, de a transmite o stare de spirit.
O ținută exagerat de sobră poate să denote rigiditate, nesiguranță, vulnerabilitate a celui care se încăpățânează să o poarte; acesta poate fi suspectat că nu reușește să-și impună autoritatea și face eforturi pe toate căile să o statornicească.
O linie a ținutei care denotă lejeritate, sugerează libertatea comportamentală, mai de grabă proprie vacanței, sau disponibilitatea spre un stil relațional amical, apropiat – constituie o alternativă cu un mesaj atitudinal spre permisivitate, negociere sau, în unele cazuri, un tip de indiferență afișată cu aroganță.
Echilibrul este greu de păstrat în conținutul mesajului nonverbal: între preocuparea excesivă pentru imaginea de sine și interesul privind relațiile cu ceilalți, intenționat funcționale, eficiente, așa cum ar trebui să fie cele din educație.
Practicantul oricărei profesii înțelege cu timpul că meseria pe care o are aduce cu sine o anumită specificitate în modul de a fi, de a se comporta, de a se prezenta celorlalți. Există, de bună seamă, un cod al limbajului mimico-gestual, o postură corporală și o linie a vestimentației, care se dorește adecvată tipului de activitate desfășurată.
În învățământ, aceste aspecte sunt remarcate în mod curent. În fișele de evaluare în vederea acordării calificativului anual întâlnim trimiteri la manifestarea unei atitudini morale și civice prin care sunt vizate deopotrivă limbajul, ținuta, respectul, comportamentul, în acord cu cerințele deontologiei profesionale.
Ba mai mult, toate acestea joacă și rolul de model pentru educabili, le conferă ocazia de a fi atenți la relațiile cu ceilalți, prin valorizarea unor exemple de bună practică. Putem accepta că tinerii, fie că sunt elevi, studenți aflați în practica pedagogică sau colegi în primii ani de învățământ, caută modele și îi admiră pe colegii lor care dau dovadă de distincție profesională. E asemenea unei deschideri emoțional-motivaționale, care permite risipirea incertitudinilor, punând bazele unei stări bune, de siguranță, în care se poate afirma încrederea că activitatea de învățare este una consistentă, adecvată lumii în care trăim.
Prin ce se remarcă un om astfel încât despre el să se formuleze aprecierea că este o persoană distinsă? Și asta într-un sens bun, laudativ, iar nu unul criticabil, neacceptabil în raport cu specificul socio-cultural al comunității.
Desigur, un dascăl nu se distinge doar prin ținută, ci prin tot ceea ce face zi de zi în munca educativă pe care o desfășoară, prin stilul său profesoral. Dar rămâne de remarcat un aspect care, deși poate fi tratat ca fiind superficial, nesemnificativ, transmite totuși mesaje de profunzime în legătură cu cine este și cum este acel om. Are legătură cu imaginea de sine a persoanei, cu presupozițiile tacite ale concepției sale despre lume și viață. Așa cum știm, din ideile promovate de Școala de la Palo Alto, într-o comunicare directă, sunt simultan active două paliere: cel cognitiv, prin care se transmit informații, cunoștințe etc., și cel relațional, în care se tranzacționează raporturi de putere, se afirmă atitudini, presupunând implicare afectivă, morală, umană. Dacă între cele două paliere este o echilibrată concordanță, atunci șansele spre o comunicare autentică sunt mai mari. În cazul unor defazări, impresia care se creează este de artificialitate, de inconsistență în comunicare.
Distincția pare să facă parte din
categoria lucrurilor nespuse, dar care, atunci când este prezentă, denotă o
elegantă maturitate comportamentală, în strânsă corelație cu un anume echilibru
în modul de a trăi viața, o armonie cu sine și cu lumea.
