Perfecţionarea comunicării pedagogice, în contextul clasei de elevi, depinde de calitatea metodologiei adoptate la nivel general şi special. La nivel general, metodologia are semnificaţia de tehnologie a comunicării pedagogice, respectiv de teorie a predării aplicată în domeniul comunicării didactice. La nivel special, metodologia comunicării pedagogice desemnează ansamblul metodelor didactice bazate predominant pe acţiunea de comunicare, utilizabile, de fiecare profesor, în cadrul activităţii de instruire (lecţiei etc.). Avem în vedere metodele didactice consacrate şi integrate în practica activităţii de instruire (conversaţia, dezbaterea, expunerea, asaltul de idei, lectura etc.), dar şi „metodele noi, moderne”, (auto)etichetate ca active sau interactive, din ce în ce mai numeroase, promovate programatic, în mod special, în contextul învăţării pe grupe (cubul, mozaicul, grupurile de discuţie tutoriale; dramatizarea activă, reuniunea Phillips 66, predarea reflexivă etc.).
Situaţia specială a metodelor de comunicare pedagogică aflate în expansiune continuă, susţinute pe larg, instituţional şi operaţional, ridică cel puţin două probleme teoretice majore, cu implicaţii practice urgente: 1) clarificarea statutului „metodelor noi, moderne” preferate pentru calitatea lor specială de „metode active” sau ” interactive”; 2) clasificarea acestor „metode noi”, pe baza unui criteriu pedagogic unitar, coerent, consecvent.
1) Statutul pedagogic al „metodelor noi, moderne” poate fi clarificat în contextul evidenţierii originii acestora şi al funcţiilor didactice specifice preluate sau induse în cadrul activităţii de instruire.
Originea acestor „metode” poate fi identificată la nivelul tehnologiilor psihosociale promovate de mai multe ştiinţe socioumane mai vechi sau mai noi: psihologie, teoriile comunicării, management, ştiinţele politice, sociologie etc.). De aici rezultă necesitatea normativă şi operaţională de adaptare a „metodelor noi” la particularităţile şcolii ca organizaţie şi ale clasei de elevi, ca grup educaţional care asigură cadrul propriu pentru realizarea activităţilor de instruire concrete (lecţii etc.) conform obiectivelor didactice proprii fiecărei trepte şi discipline de învăţământ. Din această perspectivă, predominant pedagogică. „metodele noi” sunt doar potenţiale metode didactice, realizabile ca şi căi de acţiune eficientă pe tot parcursul activităţii de instruire (50 de minute), concepută curricular (activitate de predare-învăţare-evaluare).
Funcţionalitatea pedagogică a „metodelor noi” este însă indiscutabilă dacă o raportăm la funcţiile didactice specifice asumate în context educaţional deschis. Din această perspectivă, ele au statutul de procedee didactice subordonate metodei didactice propusă de profesor în raport de obiectivele concrete ale lecţiei, concepute în termeni psihologici (competenţe) şi sociali (conţinuturi de bază, validate social, necesare în timpul lecţiei şi pe termen mediu şi lung – noţiuni, deprinderi, strategii cognitive/de sesizare, rezolvare, elaborare de probleme şi/sau situaţii-problemă).
Calitatea „metodelor noi” de procedee/tehnici didactice este probată prin capacitatea lor excepţională de îndeplinire a două funcţii didactice specifice:

1. a) susţinerea operaţională şi instrumentală a căii de acţiune propusă de profesor, prin intermediul unei anumite metode didactice, impusă de logica şi dinamica obiectivelor activităţii de instruire respective (vezi scopul general al lecţiei şi obiectivele concrete deduse din acest scop general care concentrează obiectivele specifice/de, cu referinţă la temă, (sub)capitol, (sub)modul de studiu, unitate de instruire/ învăţare); această susţinere este absolut necesară în anumite secvenţe ale „lecţiei” (vezi evaluarea iniţială, predarea-învăţarea-evaluarea continuă, evaluarea finală);
2. b) substituirea metodei didactice, propusă de profesor, atunci când aceasta nu este preluată, de clasa de elevi, din diferite motive subiective şi obiective; este calea pedagogică prin care „metodele noi” pot dobândi statutul real de metode didactice angajate în eficientizarea acţiunii de învăţare pe tot parcursul activităţii de instruire (lecţiei etc.).

Prof. univ. dr. Sorin Cristea