Definiţii ale comunicării. Componentele şi scopurile comunicării
Comunicarea este un proces profund uman, complex şi continuu, care răspunde unor nevoi fundamentale: nevoia de a spune, nevoia de a fi auzit, nevoia de a înţelege şi de a fi înţeles, nevoia de integrare în grupuri şi colectivităţi, nevoia de a fi recunoscut şi apreciat, nevoia de a influenţa şi de a avea putere.
Există o multitudine de definiţii ale conceptului de comunicare, în funcţie de domeniul/disciplina care îl abordează (sociologie, psihologie, teoria informaţiei, biologie ş.a.m.d.), de multe ori termenul fiind utilizat în accepţiuni particulare, aflate în divergenţă cu sensul acceptat în alte domenii ale cunoaşterii.
Conform Dicţionarului Explicativ al Limbii Române, a comunica înseamnă „a face cunoscut, a da de ştire, a informa, a înştiinţa, a spune“. Semnificaţia termenului provine din latinescul „communicare“, care, alături de înţelesul de contact sau legătură, include şi pe acela de „a pune în comun, a împărtăşi, a pune împreună, a amesteca, a uni“.
Definiţiile mai complexe ale conceptului se referă la conţinutul, scopul şi actorii implicaţi în procesul de comunicare. Astfel, comunicarea este un proces de transmitere a informaţiilor, sub forma mesajelor simbolice, între două sau mai multe persoane, unele cu statut de emiţător, altele cu statut de receptor, prin intermediul unor canale specifice (O. Nicolescu şi I. Verboncu, 1997). Asemănător, comunicarea este definită ca un proces de tip tranzacţional, prin care oamenii transferă energii, emoţii, sentimente şi schimbă semnificaţii. Comunicarea are întotdeauna un scop, acela de a-l face pe interlocutor să simtă, să gândească sau să se comporte într-un anumit fel (Vasile S. Dâncu, 2000).
Referitor la comunicarea în cadrul organizaţiilor, reţinem o serie de definiţii care subliniază rolul şi implicaţiile acesteia. Conform lui Ş. Iosifescu, comunicarea este un proces de regulă intenţionat de transfer de informaţie şi înţelesuri între indivizi, grupuri, niveluri sau subcomponente organizaţionale şi organizaţii în întregul lor (2001). De asemenea, o altă definiţie subliniază: „Comunicarea organizaţională reprezintă un proces esenţial prin care are loc schimbul de mesaje şi informaţii în vederea realizării scopurilor şi obiectivelor planificate“ (A. Gherguţ, 2007) sau „comunicarea este cheia excelenţei şi eficacităţii organizaţionale“ (A. Grüning, 1992), caracterizare care pune în evidenţă importanţa procesului din perspectiva îndeplinirii la nivel optimal a misiunii organizaţionale.
Ca o concluzie sintetizatoare a acestei scurte treceri în revistă, vom vorbi despre conceptul de comunicare în accepţiunea sa de proces prin care se transmit, prin canale specifice, între indivizi, grupuri sau organizaţii, unii în calitate de emiţători şi alţii de receptori, mesaje codificate care determină o reacţie indusă de răspuns din partea celor care le recepţionează.
Din definiţie rezultă o serie de componente de bază ale procesului de comunicare, şi anume:

• Emiţătorul – iniţiatorul comunicării, cel care formulează şi transmite mesajul;
• Receptorul – destinatarul mesajului;
• Mesajul – conţinutul codificat al comunicării;
• Canalul de comunicare – ansamblul căilor de circulaţie a mesajului;
• Codul – limbajul utilizat pentru formularea mesajului, care permite, prin decodificare, înţelegerea completă şi corectă a acestuia.

Totodată, este important de subliniat că procesul de comunicare are ca finalitate obţinerea unei reacţii de răspuns (feedback) din partea receptorului, care confirmă (sau nu) realizarea scopurilor comunicării. Acesta serveşte emiţătorului pentru validarea transferului mesajului şi stă la baza readaptării acestuia, în scopul obţinerii unor reacţii dezirabile la receptor. Fără a primi reacţii cu privire la ceea ce s-a dorit a se transmite, comunicarea nu se mai poate defini ca un proces de schimb, ci rămâne în cadrul limitat al transferului unidirecţional, având un caracter închis şi univalent.
Mesajele vehiculate sunt supuse unor procese de codificare şi decodificare; acestea reprezintă modalităţile de transpunere şi respectiv interpretare a conţinuturilor, prin prisma unui set comun de înţelesuri şi reprezentări stabilit între emiţători şi receptori. Emiţătorul codifică, iar receptorul decodifică mesajul prin interpretarea în sens propriu a simbolurilor conţinute în corpul acestuia. De interpretarea corectă a mesajului depinde succesul comunicării, iar aceasta, la rândul ei, este influenţată de o serie de factori precum utilizarea unui limbaj comun de către emiţător şi receptor („a vorbi aceeaşi limbă“), experienţa şi expertiza receptorului (aceste două elemente influenţează deopotrivă şi codificarea realizată de emitent), calitatea şi acurateţea canalelor utilizate ş.a.
Canalele de comunicare, definite drept căile prin care circulă mesajele între emiţător şi receptor, pot fi clasificate în canale personale şi canale impersonale.
Canalele personale de comunicare asigură transferul direct al mesajelor, între două sau mai multe persoane, prin intermediul contactului direct (faţă în faţă), telefon, poştă, internet/reţele de socializare ş.a. Comunicarea personală este în general mai credibilă, poate genera o mai bună înţelegere şi se poate adapta mai bine intenţiilor şi nevoilor comunicatorilor. De asemenea, ea are marele avantaj al furnizării unui feedback imediat, ceea ce permite sursei, aşa cum am mai precizat, adaptarea comunicării în funcţie de reacţiile destinatarului, fapt care eficientizează procesul în ansamblul său. Ea este de multe ori subiectivă, fiind influenţată de mediul extern, personalitatea comunicatorilor şi interacţiunile dintre ei, experienţele şi relaţiile anterioare de comunicare în care aceştia s-au regăsit.
Canalele impersonale sunt reprezentate de acele mijloace care permit transmiterea mesajelor în afara contactului direct, prin materiale tipărite, radio, televiziune, publicitatea outdoor. Mesajele vehiculate prin intermediul unor astfel de canale prezintă avantajul pre-elaborării, ceea ce le imprimă un caracter mai pronunţat de obiectivitate, rigurozitate, coerenţă şi de trasare a unor finalităţi precise. Se adresează unor mase largi de receptori, dispersate şi neomogene (cu excepţia materialelor de specialitate care vizează un domeniu şi un public specializat mai restrâns sau a celor specifice comunicării organizaţionale de tip formal), fapt pentru care înregistrarea unor reacţii de răspuns este absentă, întârziată sau incompletă.
Alegerea corectă a unor canale de comunicare adecvate mesajului şi scopului comunicării determină eficienţa acesteia. De exemplu, transmiterea unui set de informaţii complexe trebuie să utilizeze un canal impersonal-documentaţie scrisă, şi nu un canal personal cu transfer verbal, care nu ar asigura înţelegerea completă şi asimilarea integrală de către receptor a conţinuturilor vehiculate. Comunicarea cu rol de suport, de consiliere sau de influenţare se desfăşoară, în mod evident, prin folosirea unor canale personale, asigurându-i astfel dimensiunea internă motivatoare, precum şi angrenarea factorilor psiho-afectivi necesari realizării intenţiilor şi obiectivelor urmărite.
În opinia lui N. Stanton (1995), prin intermediul procesului de comunicare se urmăresc întotdeauna patru scopuri principale:

• să fim recepţionaţi (auziţi sau citiţi);
• să fim înţeleşi;
• să fim acceptaţi (în intenţiile noastre);
• să provocăm o reacţie/o schimbare de comportament, atitudine, convingeri etc.

Subliniem că a provoca o reacţie de schimbare reprezintă în fapt efectul cel mai important al comunicării, cu atât mai mult
în mediul şcolar, pentru că „educaţia are ca scop fundamental obţinerea unor schimbări proiectate la nivelul educabililor“
(Ş. Iosifescu, 2000).
Specialiştii în domeniul comunicării au definit şi alte „liste“ de scopuri, dintre care enumerăm: învăţarea prin transmiterea şi primirea de cunoştinţe şi deprinderi, exprimarea sentimentelor, integrarea în grup şi socializarea, clarificarea şi rezolvarea de probleme, gestionarea conflictelor, influenţarea comportamentelor şi dobândirea de putere ş.a.
Prof. Ioana Mihaela Neacşu,
Colegiul Naţional Grigore Moisil, Bucureşti