Câinii vagabonzi revin periodic în actualitate. Au devenit veritabilă temă, din categoria acelora care ne arată civici, adică dotaţi cu un soi de educaţie care dă bine să fie afişată în zilele noastre. În schimb, educaţia care să ne arate preocupaţi de copii, de starea lor firească de şcolari şi preşcolari pare să se menţină în subsidiar.
Descoperirea unei femei moarte într-un loc public a fost asociată cu prezenţa în acelaşi loc a unor câini vagabonzi. Fiind ţinuţi la un nivel de educaţie care ne face apţi să înghiţim orice manipulare, am trecut superficial şi cam în silă peste moartea în sine a unui semen al nostru (cu aparenţe de condiţii tragice) şi ne-am pomenit siliţi să ne concentrăm asupra problemei câinilor. Adică ni s-a servit ideea că victima, oricum, era din categoria oamenilor străzii şi băuse mult alcool. Cum ar veni, sigur că ne indignăm, pentru că aşa e convenţia socială, dar nu cine ştie ce, fiind vorba despre un om de la periferia traiului, adică dintre aceia socotiţi de mâna a doua. Cu aceasta, atenţia s-a îndreptat exclusiv asupra câinilor. A început un fel de roman-foileton poliţist ori un fel de anchetă jurnalistică de doi bani, din acelea care se vor obiective, pentru a ne convinge că potenţialii agre­sori canini nu au fost chiar aşa de fioroşi, iar victima oricum era vai de capul ei şi cam şi-a căutat-o.
Cinic sau, exact spus, mizerabil din cale-afară, în toată această dezbatere abjectă, câte ceva ce ţine de copilărie, de copil ca atare şi de mediu pentru manifestare copilărească este luat ca martor, suport şi obiect. Anchete ad-hoc au drept subiecţi bunici şi copii care se odihnesc ori se joacă, după vârstă şi puteri, prin părculeţul în care tocmai a fost găsit un cadavru, bănuit a fi fost sfâşiat de câini. Aflăm că locul este amplasat cu folos între blocuri şi este liniştit. Autorităţile, ni se mai spune, şi-au făcut datoria, strângând şi ceva câini vagabonzi, într-un număr care ne tot este repetat, ca o dovadă de zel.
În realitate, tabloul şi informaţiile ar trebui să ne înfioare pe noi, privitori şi ascultători în treacăt, şi să dea alarma între decidenţii şi vigilenţii domeniilor educaţiei, asistenţei sociale, protecţiei şi drepturilor copiilor. Adică să înfioare şi să dea alarma prin lipsă de salubritate şi, implicit, de securitate a locului şi prin (non)reacţia pe care mici şi mari au fost educaţi s-o aibă faţă de asemenea condiţii. Deocamdată, nici nu am văzut, nici nu am auzit pe cineva în drept s-o facă să oprească, pur şi simplu, accesul copiilor în acel loc. În acelaşi timp, nu am receptat vreo reacţie privitoare la dreptul copiilor de a avea acces la un spaţiu de joacă salubru, sigur, drept pe care lăsarea spre uzul public a unui asemenea loc îl sfidează. Parcul în cauză cică a devenit frecventabil deoarece a fost curăţat de câini. Împotriva altora dintre condiţiile dăunătoare, chiar periculoase pe care copiii le găsesc în acelaşi parc nu s-a făcut nimic.
Problema este mult mai largă, tematic şi spaţial, decât un caz şi ceva reacţii dintr-un parc oarecare. Este o problemă de educaţie. Cu scuze pentru formulare, însă copiii noştri – şi de şcoală, şi preşcolari –, ca şi adulţii care au trecut cândva prin unităţi de învăţământ – părinţi şi alte rude –, sunt educaţi tare puţin sau deloc pentru firescul traiului civilizat. În şcoală şi mai devreme, la grădiniţă, copiii sunt învăţaţi să le fie la-ndemână atitudini şi noţiuni lăudabile, omenoase, unele înălţătoare: cetăţenie europeană, nediscriminare, egalitate, drepturi, toleranţă, respect, diversitate, comunitate, reciclare, natură, resurse, mişcare, alimentaţie sănătoasă, „pentru toţi” (nu importă ce anume). Că sunt puse de-a valma – în mintea şcolarilor şi a preşcolarilor, pe site-uri, pe panouri şi în expoziţii – nu înseamnă o nenorocire, din moment ce toate sunt de bine. E rău însă că sunt ţinute într-o stare de abstracţiune care le face amorfe, inoperante, false, lipsite de aderenţă dincolo de nivelul termenilor şi de momentele evenimentelor. Şi mai rău este că nu li se asociază noţiuni care ţin de reflexele cotidiene. Nu doar predarea disciplinelor din planurile de învăţământ de la noi este criticabilă pentru lipsa de legătură cu practica. Ruptă de traiul curent, real, este şi educaţia care ar trebui să fie legată de banalităţi, precum relaţiile dintre cetăţeni, folosirea spaţiului public, protejarea sănătăţii personale, a intimităţii etc. Ne uităm spre modelele pe care ni le oferă câteva sisteme de învăţământ – nord-europene, asiatice. Ne-am obişnuit să le luăm drept ideale pentru că nu le umplu elevilor capul cu teorie, fiind în schimb foarte legate de partea practică a lucrurilor. De luat în seamă, raportată la aceleaşi orizonturi, este şi legătura educaţiei cu traiul civilizat, în sensul condiţiilor din jur şi al relaţiilor obişnuite dintre oameni. Şi la noi, la şcoală şi înaintea şcolii – mai ales având în vedere că vârsta obligativităţii, deci a responsabilităţii în acest sens tinde să coboare –, copiii ar fi normal să fie educaţi pentru dreptul lor şi al fiecăruia în parte la civilizaţia ca banalitate şi ca normalitate.
Florin ANTONESCU