M-am întrebat destul de des în ultima perioadă ce se întâmplă cu societatea românească în genere, cine cu cine dialoghează cu adevărat. Şi, adiacent, cu cine dialogăm noi, colaboratorii Tribunei. De pildă, cine din MEN a citit ultimul articol/scrisoare deschisă a profesorului şi scriitorului Tudor Opriş adresată ministrului Educaţiei? Că Remus Pricopie ar putea face gestul de a lua Tribuna şi de a parcurge fie şi rapid titlurile şi uneori conţinutul singurei reviste naţionale care se adresează şcolii, profesorilor, Ministerului e greu de imaginat. De altfel, cine merge uneori în MEN trebuie să remarce atmosfera stranie care pare a se fi înstăpânit acolo de ani buni. Vreau să zic că ea apare ca o instituţie „serioasă”, cu adevărat birocratică adică, în ciuda faptului că majoritatea oamenilor de acolo sunt comunicativi şi amabili. Dar nu pe teme de politici educaţionale. Când o asemenea temă răsare chiar şi involuntar, lucrurile capătă deodată o tentă cenuşie, ca şi cum o asemenea discuţie e demult standardizată şi nu mai e nimic de făcut. De aceea, ca orice instituţie „serioasă şi europeană”, niciun reprezentant al ministerului, cu excepţia ministrului, eventual a unui secretar de stat „autorizat”, nu exprimă opinii, nu face declaraţii, nu are puncte de vedere, în calitatea lui de specialist, expert sau ce-o fi. Pentru a afla totuşi o opinie, trebuie să te adresezi (ca-n orice instituţie serioasă, desigur!) Biroului de Presă al MEN. Care Birou de Presă îţi înregistrează cu amabilitate cererea şi promite că o va trimite celor în drept pentru a emite un punct de vedere. Aşa se întâmplă şi la inspectoratele şcolare. Şi acolo există un purtător de cuvânt şi doar el poate vorbi în numele instituţiei. ~n rest, toţi oamenii aceştia care odinioară aveau putinţa de a exprima o opinie personală au devenit în ultimul deceniu… impersonali. Urmarea este realizarea unui chip de funcţionar de tip kafkian: chipurile reale dispar sau se suprapun în unul şi acelaşi chip, parte dintr-un mecanism: opiniile acelui om nu vor mai putea fi exprimate decât cel mult în anonimat, căci riscul de a ieşi cu o opinie neconformă cu cea a ministrului este continuu şi enorm… Iar în calitatea lui de angajat, opinia lui este… opinia „şefului”. Prin urmare, dacă ministrul spune că Programa X este în regulă, ea, în ciuda unor deficienţe uneori vizibile, devine brusc „în regulă”…
Să lăsăm însă deoparte această radiografie a unui minister ca oricare altul din România de azi, deplin birocratizat, fiindcă instituţiile de acest tip numai astfel supravieţuiesc, între altele adorând centralismul, şi să reluăm întrebarea: Cu cine dialogăm?… Cu MEN, inspectorate, profesori, veţi fi, desigur, tentaţi să spuneţi… Însă, revenind totuşi la imaginea instituţiei în mâna căreia se află destinul şcolii, a MEN aşadar, trebuie să vă dezamăgim. Şi asta fiindcă ne urmăreşte imaginea recentă a unor numere din Tribuna care, prin efortul redacţiei, se află pe masa fiecăruia dintre cei care formează instituţia din Berthelot. Că domniile lor au timp să vadă acele materiale şi că opinii exprimate acolo ar putea să determine ameliorări de atitudini sau chiar schimbări de „politici” ministeriale e greu de crezut atâta timp cât dialogul nu pare a exista. De fapt, un adevărat dialog este imposibil să aibă loc într-o instituţie în care atribuţiile s-au „stilizat” enorm în ultimii ani şi unde toţi oamenii aceştia care au o revistă în faţă au devenit în fapt „oameni fără opinie” şi fără putinţa formală de a purta un dialog, chiar dacă ar dori s-o facă. Ei sunt doar „rezolvitori de hârtii” şi eventual „scriitori” de texte „oficiale” pentru a fi trimise Biroului de Presă. De aceea, insist, dialogul imaginat de orice revistă de opinie serioasă nu poate fi realizat cu MEN. Şi tot de aceea domnul profesor Tudor Opriş nu va primi niciun răspuns la cele zece propuneri ale domniei sale care privesc dimensiunea educativă a şcolii de azi. Să fim bine înţeleşi: răspuns nu înseamnă însuşirea automată de către instituţie a ideilor enunţate acolo, concentrat şi fiabil… Răspuns înseamnă instituirea/ reinstituirea dialogului, lectura reală a „vocilor” din public, asociată cu adevărat unei societăţi realmente democratice, în care esenţa o constituie tocmai ascultarea „vocilor” celorlalţi, spargerea „monologului” instituţional, autist.
Adrian COSTACHE
P.S. E adevărat că între timp şi alţii pot exprima opinii, unele în cadrul unei anchete iniţiate de Alianţa Colegiilor Centenare şi care viza locul pe care valori precum „adevărul, binele, frumosul” îl ocupă în şcoala de azi. Întrebarea era astfel formulată: ~n volumul său recent despre adevăr, frumos şi bine în educaţia secolului XXI, Howard Gardner, cunoscut pentru teoriile sale privind educaţia contemporană, numeşte cele trei valori (adevărul, frumosul, binele) ca fiind „cele trei lanţuri ale condiţiei umane”. Afirmaţie suficientă în a reitera nevoia educaţiei pentru valori în şcoala contemporană. În ce măsură credeţi că planurile-cadru, programele din şcoala preuniversitară românească, disciplina pe care o predaţi reuşesc să cultive elevilor preţuirea acestor valori?
Ei bine, răspunsurile date la o asemenea întrebare au purtat – de ce oare – pecetea îngrijorării. Iată un singur răspuns, semni­ficativ poate:
„Adevărul, frumosul, binele – iată valorile de bază care trebuie să ne ghideze gândirea, comunicarea, acţiunile şi care, interiorizate, dau coloană vertebrală fiinţei umane. Fără ele omul ar rătăci printre opinii «muritoare», controversate, instabile, insignifiante. Sunt ele valorile pe care şcoala românească îşi construieşte orice demers pentru a le transmite elevilor principii axiologice etern umane? Să presupunem că întrebarea nu este retorică şi să încercăm o scurtă analiză a prezenţei acestor valori în şcoala de azi (…). De asemenea, nici programele şcolare nu sprijină educaţia pentru valori. Dacă programa de limba şi literatura română are vagi «urme axiologice» (precum «sensibilizarea estetică», «cultivarea plăcerii de a citi» – singurele formulări cu o oarecare tangenţă cu axiologia), celelalte programe sunt total lipsite de astfel de referiri. Programele au făcut «marele pas» prin trecerea de la accentul pus pe transmiterea de informaţii la aducerea în prim-plan a competenţelor. Pe lângă faptul că elevul trebuie să-şi însuşească o mulţime de conţinuturi, acum trebuie să-şi formeze şi o paletă foarte diversificată de abilităţi în cât mai multe domenii. Sistemul îşi doreşte nişte elevi care au capetele pline de biţi de informaţie şi capabili de analiză, sinteză, extrapolare, generalizare, abstractizare, gândire critică, comunicare clară… un fel de roboţei care ştiu cât o enciclopedie şi «pot» cât o maşină gânditoare. Din păcate, un element de bază în formarea unei personalităţi complete lipseşte: atitudinea, inclusiv cea faţă de valori. Sistemul de învăţământ nu ar trebui să îşi propună să formeze nişte tineri roboţi, ci oameni adevăraţi, buni şi frumoşi. Tocmai aceste valori nu sunt amintite în niciun fel în programele şcolare. Concluzia este evidentă: singura şansă de salvare în sistemul actual a acestor principii axiologice este dascălul care încearcă să le insufle aceste valori elevilor, dincolo de orice programă, plan-cadru sau manual. El este cel care poate da suflet informaţiilor şi coloană vertebrală competenţelor enumerate sec în curriculă. Doar el este cel care mai poate sufla peste roboţelul avut în vedere de sistemul actual de învăţământ şi care îl poate transforma într-un om cu adevărat raţional, bun şi frumos, astfel încât să putem exclama: ecce homo!” (Prof. Carmen Cristina Şerbănescu, Şcoala Superioară Comercială Nicolae Kretzulescu, Bucureşti)
Întrebarea rămâne: Cu cine dialogăm azi, aşadar?!…