Curiozitatea oamenilor asupra lumii și a propriului destin, pasiunea, perseverența, efortul și unele întâmplări norocoase au contribuit la dezvoltarea inventivității și creativității, ceea ce a determinat evoluția continuă tehnico-științifică a societății.
De aproximativ jumătate de secol se remarcă o scădere a influenței învățământului, familiei și a bisericii asupra pregătirii științifice a majorității tinerilor și asupra comportării lor morale și spirituale. La noi, această evoluție negativă a fost accelerată în ultimele două decenii de noianul de reforme, făcute fără noimă, preluate sau impuse din exterior, fără o analiză atentă a compatibilității lor cu tradițiile, obiceiurile sau chiar cu defectele poporului român. Considerat tradițional, înțelegându-se învechit, depășit, învățământul a fost supus, prin intermediul unor (pseudo)reforme, unui proces de „modernizare forțată”. Rezultatul negativ al acestor schimbări, atât asupra învățământului preuni­versitar, cât și asupra celui universitar, este confirmat și autentificat de rezultatele slabe ale majorității elevilor la examenele școlare și de nivelul nesatisfăcător de pregătire al multor studenți. În loc să se recunoască eșecul acestor improvizații, numite reforme, se caută mușamalizarea lui prin trucarea realității cu ajutorul reducerii exigenței la examene și a scăderii nivelului de dificultate al subiectelor. Se oferă elevilor și studenților subiecte tot mai ușoare pentru a se obține procente de reușită mai mari. Cui folosește o astfel de minciună la nivel național? Elevii de gimnaziu s-au obișnuit cu note mari și nu se mai pregătesc știind că, indiferent de note, tot vor fi repartizați în liceu. Multor liceeni nu le mai pasă dacă rămân repetenți și mulți nici nu se mai prezintă la examenul de bacalaureat. La nivelul învățământului superior modificarea duratei de studiu, prin reducerea ei, în urma directivelor de la consfătuirile de la Bologna și Lisabona, își arată „roadele”. Moda „creditelor” îi determină pe studenți să rămână „datori” cu examene din primul an de studiu, deși au ajuns în ultimul an, și să fie nepăsători față de pregătirea ritmică și intensă, față de picarea unui examen sau de pierderea unui an universitar. Indiferența este o stare ce tinde să-i cuprindă pe tineri, caracterizată prin lozinca „Ce poți face astăzi lasă pe mâine, poimâine sau când s-o putea!” Redus la trei ani, ciclul inferior de licență obligatoriu nu este suficient nici pentru o pregătire la nivelul subinginerilor din „epoca de aur”. Apoi ciclul de masterat, cu caracter opțional, care de multe ori nu mai corespunde aceluiași domeniu din ciclul inferior, nu contribuie la aprofundarea și dezvoltarea pregătirii. Absolvenții „știu nimic despre orice”. La fel de superficial stau lucrurile și cu așa-zisa pregătire continuă a cadrelor didactice din învățământul preuniversitar. Portofoliul, „bată-l vina”, și acordarea calificativelor în funcție de „credite” au dus la o goană după diplome și cursuri de perfecționare. Nu are importanță în ce te perfecționezi, ci câte credite ai acumulat! Nu contează cât te zbați la clasă, importante sunt adeverințele și diplomele. Este aproape de generalizare masterul, fără să conteze dacă ești trecut de prima tinerețe sau chiar în prag de pensionare, fără să se țină seama dacă aceste cursuri sunt cu sau fără plată. Pentru ca portofoliul să fie cât mai „dolofan” este „cool” să ai și unul sau mai multe doctorate. Realitatea arată că, încet, dar sigur, se tinde către generalizarea doctoratului, existând mulți care, deși și-au obținut bacalaureatul după 6-7 ani de la absolvirea liceului, dintr-o dată s-au deșteptat și au făcut mai multe masterate și doctorate. Mulți dascăli din preuniversitar și-au dat seama că este mai puțin stresant, mai ușor, mai eficient și mai rapid să termini un doctorat sau mai multe decât să-ți dai gradele didactice, obținând astfel și echivalarea gradului I. O întrebare ar fi: Dacă unii sunt atât de capabili să-și dea doctoratul, de ce nu se duc în învățământul superior sau în cercetare? Se susțin doctorate în educație fizică fără să fi practicat vreun sport, în muzică fără să fi compus vreo melodie, în desen fără a avea vreun tablou într-o expoziție, în fizică, chimie, biologie fără să fi efectuat expe­riențe sau cercetări într-un laborator etc. Au masterate și doctorate, obținute, așa cum se șoptește pe la colțuri, prin plagiat, unii politicieni, care au întrerupt sau nu au avut deloc legătură cu munca la catedră, fără să mai vorbim despre cercetarea experimentală sau fundamentală. Cum, când și ce au inventat, descoperit, demonstrat de au ajuns „doctori” într-un domeniu numai… partidul știe! Mai trebuie amintite și avantajele sociale și materiale obținute în urma titlului de „doctor”. Oare ce ar spune Marele Ministru, Spiru Haret, primul român care și-a susținut doctoratul în matematici la Paris, rezultatele sale fiind citate în bibliografii, dacă ar vedea cum unii „neica nimeni”, care nu au „în spate” niciun fel de operă științifică, tehnică, culturală, se împăunează cu titlul de „doctor”?
Dacă în urmă cu câteva decenii un doctorat presupunea cel puțin șapte ani de efort intens, iar numărul celor care-l obțineau nu întrecea numărul degetelor de la mâini, astăzi numărul „doctorilor” îl întrece pe cel al medicilor.
Prof. Florea COSTACHE, Liceul Teoretic Mihail Sadoveanu, București