Contactele elevilor, profesorilor sau părinților cu texte scrise sau orale destinate LECTURILOR din produsele media – cărți, jurnale TV, editoriale – ziare, bloguri, discursuri, memorii sau mesaje destinate informării și/sau socializării sunt prezente între obiectivele/misiunile social-media/mass-media. Acestea au, din start, statut de activități personale în timpul liber și sa­tisfac atât necesități instrumental-formative, cât și de întreținere personală, semnificând frecvent selecții relativ preferențiale, discutabile în sens valoric, destinate consumului unei bune părți din totalul bugetului de timp, cu beneficii sau, dimpotrivă, uneori conținând idei controversate.

Un cunoscut expert al analizei stării de flux conștient și al creației umane, psihologul american M. Csikszentmihalyi, vorbea, într-o lucrare din 2007, de valorile unor astfel de libertăți experiențiale și de învățare liberă, care s-ar vrea frecvent plăcute, motivante, pline de satisfacție cognitivă, emoțională și spirituală, de confort și reconstrucție energetic-motivantă.

Dar nu în totalitate. Procesualitatea percepției lectorale solicită timp, concentrarea atenției, energie intelectală, dispoziții sufletești, fluxuri mentale cu prezență încorporată în ceea ce definim a fi calitatea vieții. Limitele nu pot fi ne­glijate, nici ușor de contrazis sau de negat! De aici controverse, iar examină­rile și discuțiile pe această temă sunt, astăzi, frecvente. Fundamentele identificării calitative, ale analizelor evaluative și interpretative sunt însă mult mai puțin pregătite, dirijate, valorizate, transferate și integrate în universul culturii școlare a cititorilor elevi și tineri, rareori devenind centru de interes cultural, motivat educativ și corelat cu ceea ce semnifică libertatea de a învăța și altceva, și altcum, utile și utilizabile drept conținuturi.

Important de reținut este și faptul că nu putem distinge ușor și din prima în ce măsură un text conține informații, date, analize bazate pe o logică a realului sau are în spate o logică inversă de care ar trebui să ne ferim, neacordându-i atenție sau credibilitate.

Continuând, vom spune că nu există un standard pentru a descoperi sau distinge încălcarea vreunei reguli academice de scriere – de narare sau descriere fap­tică, ci doar de lipsă a unei atente examinări documentate sau de o minimă avertizare relativ profesionistă a probabilității cunoașterii și/sau relevării adevărului.

Firesc este să prezentăm succint câteva opinii sau repere orientative prezente în labirintul ascuns al listei provocărilor negative la adresa școlii, a educației și actorilor care joacă pe scena cunoscută. Notăm dificultatea sintetizării bogatei categorii de cauze, unele difuze, altele cuplate sau asociate, precum și problematicele efecte psihologice și social-educative ce penetrează subiectiv activitatea, mentalul, personalitatea și relațiile interumane ale lumii școlii.

Sunt de reținut: diversitatea fenomenologică, riscurile pe termen mediu și lung, disonanțele la nivel de limbaj și comportament, costurile decompensării energetice și motivaționale ale credințelor induse artificial, țintele fiind manipulările mai ales ale vârstelor timpurii sau tinere ale receptorilor, subiecți prezenți cel mai adesea în bănci, săli de antrenament sau chiar amfiteatre, biblioteci etc.

Nu vom fi convinși de efectul persuasiunii, dar ar trebui să dăm mai multă atenție unor procese sau manifestări prezente în textele lecturate și găsite în conținuturile lansate către instituțiile/actorii din educație: centralismul și autoritarismul excesiv al deciziilor și al controlului în dauna monitorizării asigurării calității; încălcarea drepturilor copiilor la educația de calitate; excesul birocratizării elaborării documentelor în managementul instituțional; încălcări ale demnității personale a cititorului; negarea puterii formative a unor valori perene precum pa­­triotismul, familia, religia ș.a. în numele controversatului globalism; prezența în­călcării deliberate a identității părinților (cel puțin la nivel de limbaj; prezența constantă a suspiciunii de corupție și ri­valitate/inamiciție în competițiile șco­lare, examene, promovare; erodarea fair-play-ului în elaborarea lucrărilor de autor (vezi plagiatul); distanțarea spațio-temporală de școală, profesori și colegi (vezi normativele în perioada Covid aplicate în exces generalizat); schimbări sau confuzia între mijloace și scopuri; mediocritatea leadershipului în educație; utopia globalismului în dauna rezilienței, complianței și multipolarității; exagerarea efectelor negative cauzate de stresul și anxietatea induse de învățarea școlară; excesul de psihometrie în evaluarea școlară în dauna originalității, a creativității; abandonul școlar; creșterea conduitelor prea receptive la alcool, fumat, pornografie, adicție, violență (fizică, psihologică și de tip bullying) etc.

Sigur, multe dintre acestea se petrec mai ales în educația nonformală, abordarea lor nefăcând obiectul complementarității de conținut al unor activități la clasă, în școală sau în managementul de personal, dirigenție, consilierea și dezvoltarea personală, în dialogul educativ al întâlnirilor cu familiile, cu membri ai comunității sau reprezentanților autorităților locale.

Și, pentru a ne situa la un nivel metodologic probat prin efecte psihoeducaționale reale, vom introduce mai întâi unul din conceptele utilizate în universul cultural, numit astăzi „multi-level“ (Nadoln, 2018), asupra căruia ar merita să zăbovim cel puțin ca analiză mai nuanțată, procedând la abordări educative, bogate în conexiuni cu vârsta și competențele psihoeducative în domeniu.

Este limpede că acoperirea subiectului lecturii din media scrisă, cu unele trimiteri exprese la adresa școlii, iau forma unor texte prezente în publicațiile existente și procurabile de elevi și profesori. Utilizând dispozitivele și canalele informaționale de comunicare media, sesizăm că multe nu au coordonate forma­tive inițiate și pregătite sau controlate profesional dacă au destinație școala. Consecința: elevii și uneori și cadrele di­dactice pot fi prinși în pânza de păianjen a credinței că toate informațiile/da­tele ce le sunt adresate sunt corecte, reale, credibile și utile cititorului, din care, uneori, mai și doresc să învețe, împărtășindu-le colegilor fără o minimă prudență, fără o analiză asociată cu preocuparea autorilor sau a profesorilor privind explicarea intențiilor mesajelor sau demantelarea incertitudinilor, a riscurilor.

Dacă am intra mai adânc într-o astfel de problematică ar trebui să pătrundem în zona axiomelor comunicării ideale, rareori de atins, dar elaborate și diseminate de Școala de la Palo Alto, cunoscut drept un model umanist cultural educațional, bogat set exemplar de idei-cadru și principii interesante, de sorginte american, pentru anii ’50-’60 ai secolului trecut, valoros și astăzi.

Depășind o astfel de introducere alertantă, se impune, mai întâi, un cuvânt despre calitatea actorilor ce definesc la­tura profesională a procesualității im­plicate în pregătirea actului de comunicare prin lectură a conținutului nonprogramatic al unei părți din media adresată și elevilor și uneori și profesorilor. Mai exact, vorbim de competența și personalitatea receptorilor interesați, profesori, părinți, copii în circularitatea informa­țiilor/datelor și a practicilor de formare atitudinală. Aici se conturează unul din marile pericole sau riscuri negative educa­țional, mai exact dezinformarea, manipularea, pătrunderea în sistemul cunoașterii a unor date greșite cu sau fără intenție, nu ușor sesizabile și de corectat, o invazie uneori regretabilă de fake-news, mult mai prezente online/digital cu intenția schimbării moleculelor conștientului, ale energiei minții doritoare de cunoaștere și/sau de recunoaștere a adevărului.

Sigur, nu identificăm aici un „bine“ educativ, ci tocmai acel ceva lipsit de interes formativ, fără de responsabilitatea orientată și asigurată în bună măsură.

Dincolo de aparență, sesizăm aici, pornind de la experiența cunoscătorilor și practicienilor, că ecuația comunicării dorite la adresa formării cititorilor, de vârste diferite, implică prezența câtorva motive, numite și dorințe, așteptări, precum cele privind orientarea comportamentului spre o direcție corectă, simultan cu reducerea din probabilitatea constatabilă a unor tentații, cum sunt:

• dorința de a suprainforma, fără o motivare explicită, argumentată;
• intenția de a subinforma, apelând din necunoaștere sau manipulare, la date incorecte;
• presupuse ipoteze, relativ ascunse, implicite, cu scopul deturnării informa­ției de la firul adevărului real sau așteptat.

Sigur, în bună măsură, putem sesiza intenția autorilor unora dintre textele publicate de a rupe, depărta sau a în­­curca receptorul în percepția și controlul adevărului lucrurilor, știute de emițător.

Explicit, vom asista la o analiză atentă a mesajului/mesajelor enunțate cu intenția de a crea/induce o nouă atitudine, greșită desigur, o opinie eronată, cu siguranță, de a oferi sau disemina cunoștințe false, mesaje denaturate ca raționament, dacă le raportăm la esența reali­tății, a adevărului, la care ar trebui să ajungă ci­­titorul/lectorul mediat/ajutat sau nu de profesor, de părinți ca adulți cu experiența apropierii de logica judecării realității.

Voința, adăugată dorinței autorului unui mesaj destructurant și agresiv, constă în a oferi o nouă cunoaștere cu posibile abateri de la judecata corectă prin alterări, prin nuanțe ascunse, prin deturnare de la contexte sau circumstanțe reale. Există o mare variatate de canale de inducere, fie pe orizontala sau verticala comunicărilor la nivel de generație/grupuri. Este și cazul celor care creează rețele de socializare – mai puțin dintr-un interes profesional, ci, mai ales, de a controla printr-un grup informal, diseminarea/promovarea puterii prin relații de tip influență, șantaj, corupere sau prin co­municare doar aparent nonviolentă (Rosenberg, 2014).

Identificăm, în nu puține cazuri, in­tenția autorilor acestui text de a crea/re­crea noi acorduri de compatibilizare a cititorilor foarte tineri cu situații, evenimente, fapte, relații ce au în spate confuzii, incertitudini, oscilații, tonalități emoționale amplificate, dar fără argumente ce țin de adevăr ca stare legitimă a cu­­noașterii.

Examinarea metodologică mai atentă a conținuturilor unor articole din mass-­media ne conduce la ideea necesității cunoașterii (și explicării) unor criterii di­­ferite de raportare referențială la valori/nonvalori pe care le recunoaștem a nu avea validitatea recunoscută. De regulă, acestea sunt efectul oscilațiilor, al lipsei de prezentare fără alternative, precum sunt cele ce urmează:

• obiectivitatea informațiilor oferite vs. subiectivitatea prezentării;
• pertinența limbajului utilizat vs. limbaj duplicitar;
• selectivitatea esențialului negativ vs. detaliile nesemnificative ale pozitivului;
• calitatea grilei de lectură oferite vs. lipsa unei grile de înțelegere/interpretare a mesajului;
• operaționalizarea conceptelor utilizate vs. lipsa de concepte clare, lămuritoare;
• prezența recomandărilor operaționale ale cadrelor didactice vs. a nu se expli­­cita la timp conținutul mesajelor ­ascunse;
• prezența atitudinilor favorabile vs. atitudini nefavorabile, opuse, confuze, rău intenționate;
• utilizarea conectorilor gramaticali, utili în oralitate/verbalizarea sau scrierea care să ofere explicit calitatea mesajelor pozitive vs. conectori negativi (dar…, însă…, împotrivă…);
• încălcarea implicită a principiilor și normelor de etică profesională;
• introducerea unor erori frecvente și repetate prin necorectarea și neverificarea mesajelor incorecte;
• invocarea unei autorități cu dualitate în opiniile exprimate în defavoarea adevărului, prin conduite ascunse, in­­corect prezentate;
• focalizarea argumentelor într-o ordine care nu respectă relația de putere dintre semnificația adevărului susținut la diverse niveluri, prin confuzia creată în­­tre domeniile de proveniență a informațiilor, cum sunt: domeniul politic, social, informațional educativ, personal/subiectiv, psihologia de grup referențial vs. de apartenență, argumentativ-persuasiv din teoria și practica contraargumentării (Neacșu, 2015, cap. IV).

Prof. univ. emerit dr. Ioan NEACȘU – Universitatea din București

Articolul integral a fost publicat în revista Tribuna Învățământului nr. 36