Întoarcerea ,,fiilor risipitori”

Un parlamentar român cu mistica misiei semnala recent, de la tribuna înaltului for legislativ, un fenomen ce iese oarecum din serie și reprezintă o nouă provocare pentru autorități: întoarcerea în țară a multor conaționali și a copiilor acestora. Vorbitorul, sigur pe sine, avansa și o cifră a minorilor reveniți la matcă: peste 20.000. Dacă informația nu reprezintă o fantasmagorie politicianistă, atunci înseamnă, în acord cu aserțiunile parlamentarului, că avem o problemă. El lansa o propunere importantă către Ministerul Educației: să elaboreze în regim de urgență o curriculă adecvată și manualele aferente pentru elevii care au nevoie acută de un ajutor calificat întru familiar­i­zarea/refamiliarizarea cu exigențele școlii românești. Știm deja că există diferențe sensibile între sistemele de educație din Europa, așa încât orice revenire presupune, implicit, și o reacomodare.
Admițând că întreaga construcție argumentativă a parlamentarului nostru este corectă, sunt de făcut mai multe observații pe marginea ipotezei de lucru. Mai întâi o întrebare de bun-simț: putem accepta două curricule paralele, una standard, preexistentă, și alta pentru elevii reîntorși în țară? De aici se nasc alte interogații necesare: Nu cumva se va produce o discriminare majoră între două categorii: pe de o parte, elevii statornici, pe de alta, „fiii risipitori” întorși acasă? Care va fi finalitatea studiilor acestora din urmă? Vor susține evaluarea națională și bacalaureatul cu masa tuturor elevilor ori ei vor reprezenta enclave privilegiate? Certificatele de absolvire și diplomele lor vor avea aceeași relevanță legală? Problema nu-i simplă din orice punct am privi-o.
Întorcându-ne la rădăcina cauzelor, trebuie să spunem că românii au plecat peste hotare de nevoie și se întorc acasă de nevoie. O simplă privire retrospectivă ne edifică. În ultimii 25 de ani, toate speranțele romantice și utopice născute imediat după revoluție s-au năruit. Închiderea marilor unități industriale (uneori prin procedee ilegale, abuzive, sălbatice, așa cum s-a constatat mai târziu), dispariția unită­ților agricole de stat, a marilor ferme și complexe de elită, prăbușirea industriei miniere, șomajul masiv și inflația au dus la sărăcirea rapidă a populației simultană cu îmbogățirea peste noapte a autorilor de „tunuri” financiare, așa-zișilor investitori strategici, în realitate escroci fără scrupule, care au devalizat România, secătuind-o de resurse. Astăzi, când instituțiile de forță ale statului au dat deoparte doar o perdea, s-a văzut ce jaf de proporții s-a practicat. Când vom avea ima­ginea completă a dezastrului?
Nesiguranța socială a născut reacția de autoapărare a oamenilor care, profitând de deschiderile europene ale țării, au ales calea Apusului. Instinctul de conservare a fost mai puternic în conștiința lor decât dragostea față de matricea natală, față de spațiul mioritic blagian? Se pare că da.
Pe de altă parte, nici Europa de astăzi nu mai este tărâmul prosperității necondiționate, cum era altădată. Peste bătrânul continent a trecut o criză economică; în unele țări se înregistrează un șomaj ridicat; se profilează la orizont o criză energetică și peste toate planează pericolul major al unor conflicte militare ca urmare a complicatei ecuații ucrainene. Și ca tabloul să fie întreg, ici-colo se întrevăd, în puseuri de violență, colții terorismului internațional. Incidentele tragice din Franța și Danemarca par a fi doar vârful aisbergului…
Destinațiile predilecte ale conaționalilor noștri au fost în ultimele două decenii Italia, Spania, Franța, Germania, Anglia, SUA, Canada și chiar Australia și Noua Zeelandă. Sunt ocolite marea Rusie, Asia, Africa. Dacă unii români se întorc acum acasă este pentru că s-au lovit de greutăți cărora nu le-au mai putut face față. Competiția pentru existență nu este ușoară nicăieri. Iar copiii lor au nevoie de ajutor.
Avem serioase îndoieli însă că ideea programelor și manualelor speciale ar putea fi fezabilă într-un orizont de tip rezonabil. Ea ar presupune clase speciale, relativ omogene, resurse umane calificate, cheltuieli de toate felurile și – ceea ce este mai grav – diferențieri flagrante între elevii țării. Mult mai judicioasă pare a fi convergența de eforturi ale școlii, părinților și elevilor, reveniți la vatră pentru asumarea curri­culei oficiale și o integrare școlară treptată. Învățământul românesc nu are nevoie acum de o complicație în plus după ce timp de 25 de ani a cunoscut toate „seismele” posibile: reforme peste reforme, legislație repede schimbătoare, miniștri în cascadă, mai fiecare cu filozofia sa educațională, politicianism tentacular, inspectorate școlare obediente politic, subfinanțarea sistemului, comasare, reducere, comprimarea unităților școlare, infrastructură depășită istoric, salarii demotivante etc.
Ca simplu exercițiu intelectual, am încercat să stabilesc punctele tari ale învățământului românesc actual (punctele slabe sunt fără număr) și am constatat că sunt destul de puține: 1. Școala ființează într-un sistem politic definit drept democratic, diferit net de epoca totalitară; 2. Învățământul s-a despovărat în substanță de ideologia politică dominantă până în 1989; 3. Integrarea țării în structurile euro-atlantice a permis o mai bună deschidere a educației către Europa grație proiectelor specifice și a unor legături mai strânse între școlarii români și cei străini; 4. Cu poticnelile de rigoare, a fost promovată totuși o nouă curriculă și seturile de manuale opționale/alternative; se încearcă (deși cu sincope) introducerea manualelor digitale la clasele mici, deși greutățile începutului nu îndreptățesc decât un optimism moderat; 5. S-au reabilitat școli și s-au dotat la un nivel decent.
Dar câte mai sunt de făcut? Comentatorii statornici ai proceselor reformiste din învățământ n-au contenit în acești ani să semnaleze disfuncții, derapaje, contradicții, stagnări inerțiale și să propună remedii. Cuvântul lor a răsunat uneori în pustiu. Realitățile obiective ale momentului nu permit încă înnoiri spectaculoase. Să avem răbdare…
Teodor PRACSIU