Având un predecesor atât de renumit, în persoana lui Spiru Haret, primul român cu un doctorat în matematici la Paris, și neputând să se ridice la nivelul competenței, culturii, seriozității, patriotismului, calități ce i-au determinat pe contemporani să-l numească Marele Ministru sau Omul Școlii, ocupanții temporari ai scaunului ministerial încă încearcă, fără prea mare succes, să rămână în memoria publică prin orice fel de mijloace și măsuri, unele hilare, care au făcut mai mult rău decât bine sistemului de învățământ. Dacă insistența lor va da roade, numai trecerea timpului o va confirma.
În socialism, din motive politico-ideologice, hotărârile din învățământ erau puțin mediatizate, pe când astăzi, în capitalismul de „cumetrie”, din motive de „rating”, ele sunt supramediatizate. Cu toate acestea, consecințele lor asupra sistemului au creat mai mult rău decât în perioada partidului unic. Democrația capitalistă și-a întins „binefacerile” și asupra învățământului, începând imediat după „loviluția” din 1989 cu titularizarea în posturi la unități școlare de renume pe bază de dosare, și nu prin concurs, a zeci de mii de suplinitori, continuând cu desființarea repartițiilor guvernamentale ale studenților în funcție de medie, cu apariția unităților particulare, cu „industria” manualelor alternative, cu schimbarea planurilor-cadru și a programelor școlare, apoi cu manipularea mincinoasă despre „învățământul, prioritate națională” și asigurarea prin lege, niciodată respectată, a 6% din PIB, ajungându-se astăzi la politizarea învățământului în funcție de partidul aflat la putere, mai accentuată și mai păguboasă decât în socialism, la instaurarea în școli a unui climat unde tind să fie prioritare libertinismul, și nu libertatea, violența, și nu înțelegerea, corupția, și nu corectitudinea, trecându-se cu pași repezi către o atmosferă plină de imoralitate, stare care explică comportamentul și nivelul scăzut de pregătire al elevilor, care au drept consecință rezultatele slabe de la simulări și de la examene. S-a ajuns, așa cum bine scria domnul Sorin Ivan în Tribuna învățământului nr. 1213 din 16-22 septembrie 2013: „Sistemul (de învățământ) este contaminat cu un morb care lucrează adânc, sapă la rădăcina lucrurilor, atacă fibra morală a acestuia și nu se lasă exterminat cu una – cu două. …Pe acest fundal, școala, obișnuită cu simulările, devine ea însăși o simulare, iar examenele se transformă într-o jalnică parodie. O parodie care legitimează și lansează în viață oameni cu diplome fără nicio acoperire. Nu trebuie să ne mirăm atunci de ce mulți dintre absolvenții de liceu nu știu mai nimic, de ce studenții sunt tot mai slabi, de ce competențele pe piața muncii sunt în declin, de ce totul merge din ce în ce mai prost”. În acest context, măsura introducerii camerelor de supra­veghere la bacalaureat a scos la lumină copiatul, un fapt cunoscut, dar trecut cu vederea, care devenise o „normalitate” și care a adus mari prejudicii sistemului de selecție, mai ales după desființarea examenelor de admitere în licee și facultăți. Cu tot efectul ei pozitiv, măsura, odată cu trecerea anilor, va avea aceleași urmări asupra învățământului ca „o frecție la un picior de lemn”, deoarece adevăratele cauze sunt intrinseci societății în care banii decid ierarhiile sociale. Înainte de începerea anului școlar ni s-a adus la cunoștință o nouă măsură reformatoare, și anume introducerea manualelor digitale, care probabil vor suplini lipsa apei și a canalizării, vor înlocui acoperișurile și instalațiile sanitare distruse, vor face să dispară mucegaiul din clase și vor asigura banii de navetă, din lipsa cărora mulți elevi abandonează școala.
O altă „indicație prețioasă”, cu iz de noutate, deși ea s-a desfășurat neîntrerupt, se referă la inspecțiile școlare. Se pare că, la nivelurile superioare de decizie, încă se crede că dascălii își desfășoară activitatea după lozinca: „Ei se fac că ne plătesc, noi ne facem că muncim!” Nu, domnilor! În ciuda umilirii, prin desconsiderare civică și socială și printr-o salarizare rușinoasă, grosul dascălilor își face cu prisosință datoria, cu sau fără a fi inspectați. De unde părerea că inspecțiile sunt atât de importante pentru revenirea învăță­mântului la starea dinaintea noianului de reforme, care probabil că au avut drept scop distrugerea lui? Ce eficiență au aceste inspecții atâta timp cât tinerilor dascăli nu le sunt prezentate, chiar de către cei care-i inspectează, modele de lecții la clasă, dacă, în cele mai multe cazuri, inspecțiile nu urmăresc îndrumarea, ci surprinderea dascălilor în „ofsaid”, pentru a-i găsi țapi ispășitori de situația din învățământ? Se poate pune și întrebarea dacă mare parte din acești inspectori, directori, metodiști, formatori sunt chiar atât de pricepuți în activitatea de predare-învățare-evaluare, atâta timp cât unii dintre ei nu au fost deloc sau au uitat numărul anilor de când nu au mai fost la catedră, iar alții au fost numiți în aceste posturi pe criterii politice? Vor rezolva aceste inspecții, preconizate a se desfășura în școlile cu rezultate foarte slabe, mai ales din mediul rural, problemele grave ale acestor unități legate de dotări, de personal calificat, de aban­donul școlar determinat de lipsurile materiale ale familiilor din care le provin elevii? Pot ele schimba procentul foarte mic al studenților proveniți din mediul rural?
În socialismul mult blamat, elevii și studenții care urma să lucreze în învățământ aveau ore de pedagogie, făceau multă practică în unitățile școlare, iar cei de la catedră erau obligați ca, periodic, să urmeze, gratuit, cursuri de perfecționare, în timp ce în capitalismul nostru sălbatic există o goană după „credite”, noțiune ce reliefează încă o dată rolul capitalului (banului) în dauna educației, a fiecărui dascăl, care plătește din buzunarul propriu diverse cursuri de formare, care pot avea sau nu legătură cu munca la catedră, pentru a-și completa „indispensabilul și modernul portofoliu”. Oare cum s-au descurcat profesorii noștri și profesorii profesorilor noștri fără acest portofoliu? Această gândire, prin care inspecțiile sunt prezentate ca măsură deosebit de benefică reformelor la care este supus învățământul, este o diversiune specifică activiștilor de la fosta Academie „Șefan Gheorghiu”, care are drept scop să îndrepte atenția opiniei publice de la problemele grave, create din incompetență, nepăsare sau poate din trădarea intereselor naționale, prezente în sistemul de învățământ. Dacă Bulă s-ar trezi din amorțirea în care stă de două decenii, ar spune: „Inspecțiile lungi și dese, cheia marilor succese!”
Prof. Florea COSTACHE, Liceul Teoretic Mihail Sadoveanu, București