Începe un nou an școlar. Învățământul românesc în al 25-lea an de „reformă”

După 25 de ani în care la conducerea României s-au perindat 17 guverne, 10 prim-miniștri și 19 miniștri ai Educației, unii de mai multe ori, reformele în domeniul învățământului arată cam în felul următor: statutul cadrelor didactice a ajuns pe treapta cea mai de jos a societății, ceea ce a atras după sine ca numai în perioada 2006-2010 circa 25.000 de cadre didactice să părăsească sistemul; peste 17,5% dintre tineri abandonează prematur școala, fapt care ne situează pe un dezonorant loc trei în Europa; în fiecare an peste 50% dintre absolvenții de liceu nu reușesc să-și ia bacalaureatul; după unele date, circa 20.000 de școli au fost desființate, printre care se numără și școala din satul meu natal, Bucium – Muntari. La toate acestea mai putem adăuga faptul că mii de absolvenți ai învățământului universitar ajung șomeri cu diplomă de licență, motiv pentru care iau drumul străinătății, devenind salahori, căpșunari, îngrijitori de bătrâni sau babysitteri.
Fiindcă efectele lipsei de educație prin ieșirea prematură din cadrul sistemului de învățământ obligatoriu, înregistrată în special în familiile cu venituri modeste sau a celor dezmembrate, se răsfrâng asupra întregii societăți, cred că a sosit momentul ca după 25 de ani de reforme și non­reforme unul dintre obiectivele proiectului de țară ale noului președinte să fie Educația. Dar această problemă nu trebuie să rămână exclusiv pe seama președintelui și a guvernelor aflate temporar la conducere, ci dimpotrivă, ar fi necesară o intervenție foarte puternică a societății civile, a tuturor factorilor cu putere economică din România. De aceea, am să mă întorc puțin în timp și am să arăt cum unii dintre înaintașii noștri s-au dedicat cu multă dăruire sprijinirii învățământului, celor setoși de învățătură, dar săraci, exemplu pe care istoria învățământului din Transilvania `l consemnează în paginile sale, contribuind la propă­șirea culturii naționale a poporului român din această zonă. În 11 octom­brie anul acesta, municipiul Blaj, „Mica Romă”, cum l-a numit marele nostru poet Mihai Eminescu, va aniversa împlinirea a 260 de ani de la deschiderea primelor școli sistematice cu predare în limba română și de aceea am să prezint câteva inițiative lăudabile de la acea vreme.
Vorbind despre școlile Blajului – școala de obște, școala latinească și școala de preoție –, nu putem să nu-l amintim în primul rând pe ctitorul acestora, episcopul Petru Pavel Aron (1709-1764), care în cuvântul de deschidere ținut la 11 octombrie 1754 le-a numit metaforic „fântânile darurilor”. Școala de obște (elementară) unde se preda în limba română era deschisă „tuturor de toată vârsta, de cetanie, de cântare și de scri­soare, nicio plată de la ucenici așteptându-se”. Și dacă tot vorbim despre aceste școli, nu putem să nu-i amintim și pe corifeii Școlii Ardelene: Samuil Micu, Gheorghe Șincai, Petru Maior, continuând apoi cu Aron Pumnul, Simion Bărnuțiu, Gheorghe Bariț, Ioan Micu Moldovan, Timotei Cipariu, Iacob Mureșianu, Alexandru Borza etc. Activitatea acestora și a urmașilor lor, care au instruit și format zeci de generații, a dus la creșterea prestigiului școlilor blăjene, care mai bine de un veac au fost unicele izvoare la nivel mediu și superior ale culturii naționale pentru poporul român din Transilvania. Numai în perioada 1782-1794, Gheorghe Șincai, în calitate de director al tuturor școlilor române din Ardeal, a înființat și reorganizat mai mult de 300 de școli elementare sătești, printre care se numără și școala din Bucium Șasa, în care am învățat și eu. Pentru toate acestea a pregătit peste 400 de învățători în Norma (Școala Normală – 1779) de la Blaj, a întocmit și tipărit în mii de exemplare manualele necesare. Încă din primii ani, aceste școli au fost frecventate de copii români din toate părțile Transilvaniei și Ungariei, iar mai târziu, după 1848, și de bucovineni, macedo-români și câțiva moldoveni, între care și M. Eminescu. În marea lor majoritate, elevii școlilor din Blaj erau fii de țărani, de preoți, mulți fiind orfani. Episcopul Petru Pavel Aron a avut grijă ca celor săraci să li se dea mâncare și haine. Și tot aici, în această Cetate a culturii transilvănene, se pare că pentru prima dată în Europa s-a instituit un gen de burse pentru elevi prin fundația specială denumită „Beneficiul de pâine” sub formă de „țipău”, de pe la 1780. Acest sprijin material s-a acordat pentru aproximativ 200 de copii săraci, dar care erau dornici să învețe. Pâinea sub formă de țipău avea circa 3,5 kg și se dădea fiecărui elev la interval de 5 zile. Tot pentru sprijinirea elevilor săraci s-au constituit și alte fonduri pentru burse, cum ar fi: fondul Bobian; fondul Suluțan; fondul Vancea; fondul Romanțai. Din aceste fonduri s-au întreținut atât elevii și studenții teologi din Blaj, cât și un număr mare de studenți români care studiau la Roma, Viena, Paris, Budapesta, între care amintim pe memorandistul dr. Ion Rațiu, Ion Agârbiceanu, Al. Borza și Titu Maiorescu, originar după tată din Bucerdea Grânoasă. Numai în perioada 1830-1920 fundațiile Mitropoliei Blajului au acordat burse unui număr de peste 10.000 de elevi și studenți. Titu Maiorescu, unul dintre beneficiarii bursei primite de la „Fundația Romanțai”, timp de 3 ani, cât a studiat la Viena, după absolvire s-a interesat de suma primită, restituind banii, pentru a putea beneficia de ei și alți tineri studioși. Legat de un astfel de sprijin, aș vrea totuși să-l amintesc pe unul dintre miniștrii post­decembriști ai Educației, Alexandru Athanasiu, care a făcut ceva extraordinar pentru familiile cu venituri mici. La inițiativa lui, a fost elaborată HG nr. 1488/2004 privind metodologia, criteriile și cuantumul sprijinului financiar care se acordă elevilor în cadrul Programului național de protecție socială „Bani pentru liceu”, program care funcționează și astăzi și lumea ar trebui să știe.
Deși de la înființarea acelor școli ne despart mai bine de două secole și jumătate, timp în care lucrurile au evoluat, există totuși un mare număr de copii, în mare parte fii de țărani, care încă mai au nevoie de sprijin material pentru a putea să urmeze „școli înalte”, dar care, din păcate, se pierd fără ca vreodată să știm dacă nu cumva din rândul acestora s-ar fi putut ridica personalități de talia lui Aurel Vlaicu, Lucian Blaga, Titu Maiorescu, David Prodan, Alexandru Borza, Ion Agârbiceanu, Emil Dandea sau a academicianului Ștefan Csuroș, nume mai puțin cunoscut, născut acum 100 de ani în comuna Roșia de Secaș. Un exemplu semnificativ din zona noastră că satul românesc a dat de-a lungul anilor personalități marcante în domeniul științei și culturii ni-l oferă comuna Săliștea-Sibiu, de unde-și trag obârșia 11 academicieni români, printre care i-aș aminti pe istoricul Ioan Lupaș (1880-1965), pe marele pedagog Onisifor Ghibu (1883-1972) și pe filosoful D.D. Roșca (1895-1980). Sunt doar câteva exemple de fii de țărani români din sate apropiate vechiului Bălgrad, care cu mari sacrificii din partea familiilor au putut să acceadă pe cele mai înalte trepte ale învățăturii de carte. Asemenea exemple găsim însă în toate zonele rurale ale țării, satul românesc fiind dintotdeauna un izvor nesecat de oameni de valoare. Numai că, așa cum arată astăzi învățământul românesc din mediul rural, din rândul căruia doar în jur de 2% acced spre universități, este greu de crezut că vom asista la o redresare rapidă a acestuia.
Să sperăm totuși că în viitor guvernele României, în loc să arunce banii în campanile electorale, vor urma exemplul predecesorilor noștri, investind în Educație și sprijinind mai mult ființarea de fundații care să se ocupe de copiii săraci dornici să acceadă spre învățământul superior. Pentru aceasta trebuie încurajată dezvoltarea capitalismului autohton. De asemenea, o mai mare preocupare ar trebui să vină din partea comu­nităților locale, care s-ar putea implica mai mult în sprijinirea propriilor fii prin acordarea de burse, mai ales că ei cunosc cel mai bine starea materială a familiilor din care provin.
Prof. Eugen URSU,
Alba Iulia