A început deja un nou an universitar, aproximativ în aceleaşi condiţii şi în aceleaşi graniţe în care se mişcă în ultimii ani. Ca la fiecare început de an, se vorbeşte mult despre precaritatea sistemului, despre pregătirea din ce în ce mai slabă a absolvenţilor de liceu care intră în facultăţi, despre pregătirea din ce în ce mai slabă a studenţilor, despre lipsa de perspectivă a absolvenţilor de învăţământ superior, despre incapacitatea lor de a-şi găsi un loc de muncă. Îngrijorează la nivel general lipsa cronică de cunoştinţe a acestora, o cultură generală aflată undeva la limita analfabetismului, desăvârşita absenţă a unui minim orizont cultural, motivată de ei înşişi de multe ori, de societatea pragmatică şi utilitaristă în care se mişcă.
Noul an universitar a început în aceeaşi goană după bani şi după studenţi, într-o tradiţională lipsă de viziune şi într-o permanentizată apatie. Într-un procent covârşitor, absolvenţii de facultate din ţara noastră au un orizont cultural mai mult decât precar, şi nu ne referim aici la olimpicii noştri peste care plouă anual cu medalii la cele mai mari, mai prestigioase şi dificile competiţii ştiinţifice internaţionale. Aceştia sunt vârfurile piramidei. La baza ei se află absolvenţii de învăţământ superior, mulţi sau foarte mulţi la număr, care de cele mai multe ori nu ştiu încotro să se îndrepte. Am devenit o ţară plină ochi de absolvenţi cu diplome universitare, incapabili să poată exersa o profesie în domeniul de studiu pe care l-au urmat.
Toţi aceşti tineri nu sunt însă o întâmplare. Ei nu au fost paraşutaţi din cosmos, ci sunt produsul a 20 şi ceva de ani în care calitatea educaţiei s-a deteriorat sistematic. Începutul acestui proces distructiv se găseşte tot în urmă cu două decenii, când, imediat după Revoluţie, în atmosfera exuberantă a libertăţilor democratice proaspăt câştigate, universităţile au început să renunţe încet-încet la concursul de admitere, mai păstrându-se pe ici, pe colo simulacre penibile ale acestora, bune doar să arunce praf în ochii curioşilor. În aceeaşi perioadă au început să se ridice universităţile particulare, multe înfiinţate iniţial ca fabrici de diplome şi… de bani. O mare parte dintre ele astăzi nu mai sunt. Aşa se face că, în deceniul nouă, aşa-numitele instituţii particulare de învăţământ superior au proliferat într-un ritm halucinant, în lipsa crasă a unor condiţii minime de studiu pentru studenţi.
Motivate de aceeaşi dorinţă de câştig şi de obţinerea unui număr cât mai mare de studenţi care să le permită înflorirea, instituţiile de stat universitare au trecut, la rândul lor, la învăţământul cu taxă – poate cea mai mare aberaţie apărută în sistemul de educaţie de la noi după 1989 –, o contradicţie în termeni observată de toţi, dar netaxată de nimeni, dar, la rigoare, o lovitură sub centură dată învăţământului particular superior, a cărei unică sursă de finanţare era şi este taxa studentului.
Compromisul deceniului nouă
Anii ’90 sunt anii în care sistemul este deturnat de la menirea sa tradiţională şi unică de formator de elite intelectuale înspre obţinerea de profituri cu orice preţ. Se aleargă după bani şi după studenţi, euforia este generală, se obţin diplome pe bandă rulantă. Sistemul se închide şi în interior totul se orientează spre păstrarea cu orice preţ a cadrelor didactice şi a studenţilor. Se înmulţesc nepotismele, „pilele” încep să curgă, se inventează cursuri şi discipline fără nicio legătură cu facultatea respectivă doar pentru că acolo trebuie adus din afară, ca fiind un om cu mare influenţă politică, financiară ş.a.m.d., dl X sau dl Z.
Conceptul de învăţământ centrat pe student, o simplă poveste
Goana după studenţi şi, implicit, deteriorarea dramatică a învăţământului superior şi a statutului moral şi academic al acestuia au început în momentul în care s-a luat hotărârea ca finanţarea instituţiilor de învăţământ superior să fie făcută în funcţie de numărul de studenţi. Ceea ce a urmat o fost o continuă degradare a calităţii actului educaţional. În goana după un cuantum cât mai înalt al finanţării, care le-ar fi asigurat în primul rând supravieţuirea, instituţiile de învăţământ superior, indiferent că vorbim de cele de stat sau de cele particulare, au început să se canibalizeze, furându-şi una alteia studenţii, fără niciun scrupul. În aceste condiţii, ideea de învăţământ orientat pe student a devenit o simplă poveste. Şi pentru că primează latura financiară în tot ce se întâmplă la nivelul învăţământului superior românesc, ca de altfel la nivelul întregului învăţământ din ţara noastră, studenţii promovează an după an, indiferent de nivelul de cunoştinţe şi de felul în care se prezintă la examenele de an. Această practică a dus la situaţia în care absolvenţii de facultate sunt din ce în ce mai slab pregătiţi, deci din ce în ce mai slab pregătiţi. Acest lucru s-a văzut în ultimii ani la nivelul învăţământului preuniversitar şi începe să se vadă şi în învăţământului superior.
Învăţământul superior nu îşi mai poate permite să selecteze
Lupta pentru supravieţuire, care a marcat şi marchează puternic şi în momentul de faţă învăţământul superior de la noi, a condus la un fenomen de o gravitate nemaiîntâlnită. Universităţile din România nu îşi mai pot permite să fie selective, pentru că a fi selective înseamnă a renunţa la studenţii care nu fac faţă, ceea ce înseamnă a renunţa la taxele acestora, iar în cazul instituţiilor de stat, la o cifră de şcolarizare mai mare pentru anul următor, adică la o finanţare mai bună. Şi din acest punct de vedere sistemul de învăţământ românesc este în cădere liberă, iar atât timp cât algoritmul descris va continua să funcţioneze nimic nu va putea opri dezastrul.
Universităţile din România nu sunt conectate la piaţa muncii
Învăţământul românesc de astăzi mai suferă de ceva, şi anume de o acută lipsă de viziune, de incapacitatea de a se conecta la cerinţele pieţei muncii. Şi acest fapt este tot un efect al goanei după bani, după finanţare, deoarece, chiar dacă ştie că bazinul de avocaţi s-a umplut, o Facultate de Drept va continua să înmatriculeze studenţi cu toptanul, pentru simplul şi bunul motiv că aceştia îi vor aduce bani. Facultăţile de Drept nu trebuie să se simtă vizate în mod special, deoarece nu am dat decât un exemplu, situaţia repetându-se la majoritatea domeniilor de studii care atrag cu predilecţie absolvenţi de învăţământ liceal.
Învăţământul superior românesc este unul închis, mimând doar deschiderea spre cel European. Contactele, aşadar, sunt aproape inexistente, iar atunci când există, acestea sunt pur formale, deoarece învăţământul universitar românesc, chiar dacă se uită cu jind, cu admiraţie şi cu invidie la marele învăţământ superior existent în lume în momentul de faţă, nu vrea sub nicio formă să schimbe ceva în felul propriu de a fi. Universităţile din ţara noastră nu vor nici să devină selective, nici exigente, nu vor nici să reintroducă durele concursuri de admitere dinainte de 1989. Învăţământul superior românesc se simte bine aşa cum este, învârtindu-se de ani şi ani de zile într-un cerc vicios din care e imposibil să iasă, atâta timp cât la baza tuturor necazurilor şi neajunsurilor sale stă o lipsă cronică de bani, iar pentru învăţământul superior particular, teama permanentă că studenţi din ce în ce mai buni, dar şi mai puţini îl vor duce în cele din urmă la dispariţie.
Cercul vicios al sărăciei a generat şi generează mediocritate
Lipsa banilor se vede, de altfel, la nivelul tuturor instituţiilor statului român. În învăţământ, lipsa banilor duce la intrarea în sistemul preuniversitar a unor absolvenţi de liceu mediocri, lipsa banilor face ca instituţiile de învăţământ preuniversitar să tragă cu dinţii de fiecare elev în parte, la acest nivel de studiu funcţionând finanţarea per capita. Lipsa banilor face ca absolvenţi de liceu din ce în ce mai slab pregătiţi să intre la facultate, deşi trădează uneori un analfabetism funcţional accentuat, şi tot lipsa banilor face ca de pe băncile facultăţilor să iasă absolvenţi care, în mod normal, nu ar fi avut ce să caute în învăţământul superior. Mai grav este că, dintre aceştia, unii rămân în sistem ca profesori, în ciuda faptului că au carenţe vizibile în pregătirea universitară.
Reconstrucţia din temelii a învăţământului superior, marea şansă a reconstrucţiei întregului sistem
Goana după bani stă la baza întregii realităţi care ne înconjoară. Ea dictează totul, în pofida bunului simţ şi a calităţii. Goana după bani face să asistăm neputincioşi la înmulţirea scandalurilor de corupţie în sistemul de învăţământ, universitar sau nu. Concluzionând, lipsa de bani şi goana după fonduri împinge inevitabil învăţământul superior (şi nu numai!) pe toboganul mediocrităţii, în vreme ce din ce în ce mai mulţi absolvenţi de facultate, indiferent că vorbim despre cei din domeniul privat sau de stat, populează această societate, ocupând locuri de muncă pentru care nu s-au pregătit sau îngroşând rândurile şomerilor. Singura soluţie este reformarea din temelii a sistemului de învăţământ universitar, care dintr-un punct de vedere poate reconstrui, prin calitatea cadrelor didactice pe care le oferă, învăţământul preuniversitar. Dar cine ar putea fi acela care ar avea curajul să ia taurul de coarne şi să taie „în carne vie”, cu riscul de a supăra pe mulţi?
Marcela GHEORGHIU