E rău să li se spună pe nume lucrurilor serioase din şcoala românească, să fie scoase în lume, să fie arătate? Este ruşine să se vorbească tare, direct, poate şi pe-ndelete despre problemele sistemului nostru de Educaţiei – cele care ţin de învăţătură, de formare pentru viaţă? Evident, nu este nici rău, nici ruşine să se petreacă aşa ceva, dimpotrivă. La fel de clar este şi că interogaţiile în legătură cu asta sunt mimate. Nimeni nu se-ndoieşte de rolul şcolii, problemele educaţiei, importanţa studiilor, valoarea cărţii, supremaţia deşteptăciunii cultivate. Atât doar, că în spaţiul public, plin de idei şi dezbateri, şcoala este adusă sub forma faptului divers, a detaliului umflat şi a judecăţii de doi bani. Se anunţă şi chiar se întâmplă lucruri de substanţă în sistemul educaţional de la noi, din acelea care contează, care pot să lase urme inclusiv la nivel de individ beneficiar de creştere şi de instruire, nu doar pentru sistem, în sens global şi propagandistic. Acestea, cel mult, sunt luate ca suport, uneori ca loc de interpelări hodoronc-tronc, despre mărunţişuri şi mărunţei, frecvent cu încărcătură de cifre, adesea sentenţios, bombastic, paradoxal, glumeţ.
Nu se face talk-show în prime time despre planuri de învăţământ, deşi elaborarea lor este în actualitate, iar utilizarea şi efectele sunt de perspectivă. Ar fi de discutat relaţionarea obligatorie cu programele, cu manualele, s-ar putea aduce în dezbatere cu substanţă termeni precum interdisciplinar şi transdisciplinar, care deocamdată doar zboară de pe site-uri în lucrări de grad şi de prezentat pe la simpozioane. Cel mult, este abordat elementul de ultimă instanţă, manualul care se bagă în ghiozdan şi, ca supliment, cântărirea ghiozdanului „la mână”, cu înţelesul „uitaţi ce greu e din cauza manualelor, deci manualele sunt grele, adică proaste, deci şcoala românească e proastă şi scoate proşti”.
Se revendică, se promit, se şi hotărăsc majorări salariale în Educaţie. Apar necesare comparaţii cu alte sectoare socio-economice. Se tot sucesc şi se răsucesc proiecţii legislative, tot salariale, de ansamblu. Neîncrederea că va rezulta ceva măcar onorabil este alimentată de experienţa unor stări şi situaţii trecute. Strânge cineva, într-un context larg public, vreo trei oameni care se pot pronunţa în domeniu? Nu.
În schimb, este pisată întâmplarea de fapt divers generată, din câte se înţelege, de o doamnă directoare de şcoală care a dat cu ochii peste fusta unei şcolăriţe. Se vorbeşte despre „anchetă de amploare”, chit că focalizarea este pe modelul particularizat al fustei cu flori albe, considerat abatere faţă de modelul uni, impus ca generalizat. I se conferă notorietate pe care structural nu ar fi avut-o în veci unei doamne pentru „meritul” că s-a dovedit aidoma acelui personaj de roman, gradat, care ordonase ca toţi soldaţii din subordinea lui să se dea cu acelaşi parfum. Este interpelat ministrul (de ce?!), este invocat „modelul finlandez” (că tot e de actualitate, cu 1-1 pe Arena Naţională şi iertare de un penalty cu eliminare), sunt reactualizate „moştenirea” din comunism şi „întoarcerea” uniformelor şcolare, iar până la urmă toţi profesorii sunt îndrumaţi la psiholog. Rămâne însă trecut cu vederea elementul cel mai grav, dincolo de care discuţia ar fi necesitat încheiere, iar doamna în cauză, soluţie pe măsură: trimiterea elevei, în timpul programului de şcoală, în afara şcolii. Ce să se mai ancheteze, cine să mai fie convocat când cineva procedează astfel?!
Faimă fără merit capătă şi un domn profesor care-şi făcea de lucru cu telefonul prin preajma unor eleve. Cam în acelaşi timp, devine eveniment revenirea în învăţământul preuniversitar a altui domn profesor, după un fel de recluziune universitară, asociată speculativ cu sfârşitul tragic al unei eleve. Concomitent, se difuzează în spaţiul public informaţii la zi din viaţa privată a cuiva căruia i se zice studenta criminală, în timp ce o elevă intră în atenţia lumii largi pentru că a fost tăiată la mână de fostul iubit.
La prima vedere, ce altă reacţie decât iritare (mai mare sau mai mică) poate determina atribuirea notorietăţii unora care nu o merită deloc?! În primul rând, este de observat că ei sunt nu numai glorioşi fără pic de merit, ci şi vinovaţi pentru câte ceva în detrimentul şcolii ori al cuiva din mediul şcolii.
Ei sunt anti-educaţia şi anti-învăţătura întruchipate, însă tocmai ei sunt puşi să ilustreze tema, „domeniul” Educaţiei, iar asta nu este bine deloc. Ridicaţi la rangul de persoane ilustrative, cu fapte semnificative, ei devin purtători de cuvânt şi exponenţi de imagine. Nu este de mirare în acest fel că salariaţii şcolii în sens cuprinzător (profesori de la învăţământ primar la şcoli doctorale, educatori, inspectori etc.) apar permanent în categoria celor supuşi „prezumţiei de vinovăţie”, laolaltă cu poliţiştii, cu medicii şi asistentele medicale şi cu preoţii ortodocşi, categorie construită de activismul civic, de mass-media „angajată” şi de legiuitorul care vrea să se pună bine cu masele votante. Scurt spus, prezentaţi şi judecaţi integral şi structural prin gesturile şi vorbele disparate şi de suprafaţă ale unora dintre ei, oamenii şcolii au fost aduşi între cei care cică necesită permanent supraveghere, vigilenţă şi reacţie acum, pe loc faţă de orice fac şi ce zic.
 Florin ANTONESCU