În cea mai bună dintre lumile posibile

6

În rezumat, pentru a atinge esenţa problemei: S3 (eseul literar) de la bacalaureat 2016, ediţia de vară, limba şi literatura română, a născut o furtună care a depăşit marginile paharului. Atât unii candidaţi de la profilul umanist, cât şi unii de la filiera tehnologică au cerut dreptate într-o petiţie online adresată MENCS şi, deopotrivă, opiniei publice: să fie considerate romane de analiză psihologică şi cele realist-obiective (gen Enigma Otiliei, de G. Călinescu, şi Moromeţii, de Marin Preda), nu doar cele subiective (precum romanele camilpetresciene), respectiv romanul predist citat mai sus să fie socotit interbelic; aşadar, să fie luate în consideraţie la notare. Situaţia este grotescă şi de un haz enorm, chit că un număr important de adolescenţi au nelinişti adânci şi suferă. Cum examenul s-a încheiat şi rezultatele sunt ştiute, acum putem discuta calm, la rece, fără istericale justiţiare în marginea acestei situaţii fals litigioase. Intervenţia promptă a criticului literar Nicolae Manolescu a avut poate darul să mai potolească elanul unora, dar subiectul a rămas fierbinte mai multe zile.
Prin programa liceală, respectiv programa de bacalaureat – două documente esenţiale din curriculum –, elevii învaţă, între altele, câteva romane realist-obiective (dorice), câteva romane subiective (ionice), întemeiate pe analiza psihologică (întâlnită şi la cele din prima categorie), iar în clasa a XII-a sunt familiarizaţi cu naraţiunea romanescă de tip corintic (respectăm clasificarea limpede din eseul manolescian Arca lui Noe, citat în bibliografia liceală). Romanul corintic nu intră deocamdată în vederile autorilor de subiecte, scriitorii respectivi nefiind canonici.
Prima distincţie clară, de care elevii nu pot să nu ţină cont, este aceea dintre obiectiv şi subiectiv. În romanul de tip obiectiv, naratorul este în afara lumii operei, detaşat, contemplativ şi creditabil, naraţiunea este organizată la persoana a III-a, folosindu-se toate cele trei tipuri de focalizare: externă, internă şi zero. Terminologia aceasta este familiară elevilor de liceu, aceia care au fost mereu atenţi şi receptivi. În romanul subiectiv, denumit uzual de analiză psihologică, naratorul se află înlăuntrul scriiturii, face parte din lumea operei, poate fi personaj, martor comentator etc.; naraţiunea este structurată la persoana I, accentul căzând pe introspecţie. Apelând exclusiv la propria-i conştiinţă şi la memorie, naratorul subiectiv nu poate fi creditabil decât în măsura în care noi toţi respectăm – ca şi în cazul romanului obiectiv – convenţia literaturii.
Distincţia operată mai sus între două tipuri de romane, cu simplificările de rigoare pentru a nu plictisi cititorii, ţine de locurile comune în demonstraţia la clasă. Aşadar, elevii profilului umanist n-au nicio scuză dacă au rătăcit potecile. În cel de-al doilea caz (la filiera tehnologică), solicitarea este de-a dreptul grosolană şi aiuritoare, romanul Moromeţii (1955) să fie considerat… interbelic (sic!). Nici măcar un edict divin n-ar putea schimba atributul romanului predist din postbelic în interbelic, cu atât mai puţin MENCS, ale cărui puteri pământeşti (nu celeste) sunt fatalmente limitate. Un informatician hâtru, competent în domeniul lui, fiind cooptat în lotul antrenorilor olimpicilor, a venit cu o soluţie trăsnită de ordin sarcastic: dacă anul apariţiei romanului nu poate fi schimbat, am putea să mutăm eventual anii celei de-a doua conflagraţii mondiale (1939-1945), fixând-o între 1956-1962. Numai aşa protestatarilor online li s-ar putea da satisfacţie. Personal nu cred în teza conform căreia Ministerul Educaţiei ar întinde capcane absolvenţilor de liceu pentru a-i pune în dificultate. Realitatea este mult mai prozaică. Unii bacalaureaţi nu pot să distingă pur şi simplu între interbelic şi postbelic din motive ce ţin de precaritatea pregătirii lor literare. Alţii nu pot să facă distincţia între subiectiv şi obiectiv ori între romanul realist tradiţional şi romanul modern de analiză psihologică. Inexperienţa, lecturile sărace, meditaţiile-dopaj, pe ultima sută de metri, tracul, memoria neexersată, confuziile ca efect al dezorientării îi fac să eşueze. Uimitor este că tocmai aceşti adolescenţi devin brusc vocali, protestează, semnează petiţii, îşi narcotizează părinţii şi-i fac părtaşi la cauza lor, inevitabil pierdută. Avem o singură consolare: „spectacolul” acesta desfăşurat în spaţiul virtual, zgomotos şi revendicativ, face parte din mitologia negativă, apocrifă a vremurilor noastre.
Ne amintim de un episod oarecum similar, consumat cu aproximativ un deceniu în urmă, când li s-a cerut elevilor să redacteze un eseu despre condiţia intelectualului. Cei mai imprudenţi au ales pe Ilie Moromete, protagonistul din Moromeţii, fiindcă auziseră la clasă sintagma ţăranul-filosof. Fără să cugete prea mult, l-au decretat pe eroul predist intelectual, trăgându-l cu forcepsul într-un tipar străin. Şi atunci s-a vorbit de o capcană perversă a autorilor de subiecte. Cum vedem, istoria este nu doar ciclică, este şi ironică.
Este de dorit ca asemenea experienţe consternante să nu se repete. Îndrăznim să formulăm câteva sugestii. 1. Mai atente şi mai riguroase explicaţii la clasă privitor la: periodizarea literaturii române, reperele istorico-literare esenţiale, contextualizarea scriitorilor canonici (care nu sunt „suspendaţi” şi eterici, aparţin epocii lor şi suportă determinismele obiective inerente), conexiuni interdisciplinare, tălmăcirea semantică a tuturor noţiunilor-cheie, a conceptelor operaţionale, a termenilor obligatorii de istorie literară, totalitatea curentelor literare studiate, a tipurilor de texte şi mesaje. 2. Ar trebui lărgită sfera scriitorilor şi operelor, ca acum aproximativ 20 de ani în urmă: Sărmanul Dionis, de Mihai Eminescu; La ţigănci, de Mircea Eliade; Mistreţii erau blânzi, de Ştefan Bănulescu, şi – de ce nu? – o nuvelă de Eugen Barbu ori Nicolae Velea. Poezia postbelică poate fi ilustrată la bacalaureat nu doar cu Nichita Stănescu, ci şi cu Al. Philippide (uitat pe drum) şi contemporanul nostru Emil Brumaru. La dramaturgia postbelică putem avea, pe lângă Eugen Ionescu (Cântăreaţa cheală) şi Marin Sorescu (Iona), pe Horia Lovinescu, D.R. Popescu şi „ultimul postmodern”, Matei Vişniec. 3. Pentru a nu mai face „victime” fără voie, ministerul ar putea introduce în enunţurile de bacalaureat titlurile explicite ale operelor care trebuie analizate. Dacă tot mărim numărul autorilor studiaţi, s-ar putea oferi o compensaţie elevilor, indicându-li-se „ţintele” concrete. S-ar stopa valul estival de acuze, ipoteze, suspiciuni şi verdicte deloc măgulitoare la adresa funcţionarilor ministerului de resort, a făuritorilor de subiecte. Am trăi în felul acesta în cea mai bună dintre lumile posibile, conform utopiei lui Leibnitz.
P. Teodor