Populismele politice au, se pare, un grad de fascinaţie nebănuită. Aşa se face să unul dintre recenţii (şi mulţii!) miniştri ai Educaţiei a dat un ordin prin care manualele de la clasele a XI-a şi a XII-a vor fi, începând cu anul viitor, integral plătite de Minister, de stat adică, din bani publici adică. Învăţământul obligatoriu în România este, cum se ştie, de 10 clase, aici urmând să se manifeste nu doar interesul general al statului, ci şi banii necesari. Este adevărat, Constituţia stipulează gratuitatea învăţământului de stat şi, implicit, a învăţământului obligatoriu indiferent de durată. O fi descoperit cumva ministrul care a dat ordinul că se producea o încălcare a Constituţiei prin existenţa unei pieţe libere a manualelor şcolare pentru acel segment neobligatoriu al învăţământului preuniversitar?!… Sau, într-o dimineaţă, domnia sa şi-a descoperit vocaţia de politician „respectabil”? Să fim serioşi însă. Întrebările sunt absolut retorice, iar evenimentele la care asistăm pot fi interpretate în fel şi chip, dar mai ales ca un produs al populismelor de care, se pare, nu vom scăpa vreodată. Fiindcă azi politica fără populismele de rigoare este de neimaginat.
Dar să ne întrebăm mai întâi care au fost motivele care au generat „naţionalizarea” pieţei libere a manualelor şcolare. Motivele, dincolo de „jocul de-a Constituţia” sau de-a „gratuitatea învăţământului preuniversitar”, nu pot fi identificate cu uşurinţă, în condiţiile în care nu există o fundamentare a măsurii luate. Aşa cum nu există o explicaţie nici a faptului că o anume subvenţie în achiziţionarea acestor manuale de liceu pentru clasele a XI-a şi a XII-a ar fi fost o măsură mult mai inteligentă şi mai realistă, mai ales dacă ea ar fi avut ca ţintă uşurarea poverii fiscale a unei anume categorii de elevi cu probleme sociale. O măsură mai realistă, aşadar, în condiţiile în care Ministerul nu dă pe afară de bani, având adesea reale dificultăţi în a plăti, de exemplu, costurile de transport ale elevilor de clasa a IX-a şi a X-a, de învăţământ obligatoriu, de la domiciliul la şcoala la care aceştia frecventează cursurile şcolare. Dar, încă o dată, poate că Ministerul e doldora de bani…
În acelaşi timp, e posibil să ne aflăm în faţa unei măsuri necesare, în condiţiile în care în ultimii ani manualele şcolare nu par a se mai afla sistematic pe masa de studiu a elevului. Despre acest subiect am mai scris, şi nu am aici în vedere „accidentele” privind întârzierea unor editări de manuale sau a elaborării unor programe şcolare. Problema e mult mai serioasă, dar se pare că ne aflăm pe un teren uşor straniu. Dacă din punctul nostru de vedere (bazat pe anume sondaje!) problema prezenţei şi folosirii manualului şcolar, în licee mai ales, a căpătat caracteristici neobişnuite, pentru alţii (directori de şcoli, inspectori şcolari, inspectorate, minister) ea nu are relevanţă. Altfel spus, detaliul prezenţei la ora de studiu a manualului şi a folosirii lui intensive nu interesează în această perioadă „de gratuităţi” pe aproape nimeni dintre cei care constituie lumea şcolii. Nici măcar la clasele a IX-a şi a X-a, adică acolo unde Ministerul a plătit până acum sume importante tocmai pentru ca elevul să aibă în faţa lui manualul, „cartea de căpătâi” a acestuia. Mergând mai departe pe firul acestei logici, ne aflăm în faţa unor situaţii în care formalismul este chiar modul lor de existenţă.
Toată filozofia manualelor „alternative”, consti­tuită în ultimul deceniu al secolului trecut, avea ca miez reîntoarcerea într-un alt chip, mai eficient, la manualul şcolar ca instrument de lucru al elevului. De altfel, toate metodicile mai mult sau mai puţin recente acordă (încă!) un rol însemnat modului în care elevul şi profesorul trebuie să folosească manualul în cuprinsul unei ore de predare-învăţare. Este adevărat, între timp noile tehnologii au început să pună sub semnul întrebării rostul manualului şcolar în format clasic, fără ca cei interesaţi însă – elevi, profesori, directori, inspec­torate şcolare – să încerce să înţeleagă fenomenul în toate implicaţiile sale şi să păstreze pentru Cezar ce-i al Cezarului. ~n lipsa unor dezbateri serioase, manualul a devenit treptat, dintr-un instrument esenţial în învăţare şi în realizarea de deprinderi intelectuale, o carte ca oricare alta, comparabilă cu auxiliarul X sau Z. Pe de altă parte, dincolo de rolul noilor tehnologii, a apărut în acelaşi timp şi un proces de substituire a manualului cu ceea ce s-ar putea numi o paraliteratură didactică. Amintesc aici în treacăt cărţile dedicate pregătirii pentru bacalaureat sau pentru evaluarea naţională. Din nou, fenomenul, dacă este real, şi el este, nu a interesat pe aproape nimeni dintre cei responsabili, iar măsuri de genul interzicerii difuzării de asemenea paraliteratură în şcoală nu par a fi altceva decât un nou „spălat pe mâini” din multele asemenea gesturi menite a oculta realele probleme ale şcolii.
Fireşte, într-o asemenea harababură, piaţa liberă a manualelor a devenit tot mai pitorească: profesorii au început „să uite” să recomande achiziţionarea unui manual sau altuia, lăsându-i elevului o marjă de libertate incredibilă, inclusiv aceea de a nu avea manual la ora de clasă, elevii, dintre cei care-şi cumpără manuale, au început şi ei să achiziţioneze asemenea manuale de la colegii din seria trecută, în fine, s-a constituit treptat un fel de altă „piaţă” a manualelor, mai ieftină, menită a suplini uneori, e adevărat, costurile prea mari ale unor manuale şcolare. Şi aşa mai departe…
Ce face acum Ministerul, „bogatul” Minister al Educaţiei… Vine şi oferă 0,037 lei pe pagină editurilor şi 4% drepturi de autor celor care scoteau pe piaţa liberă manuale pentru clasa a XI-a şi a XII-a, urmând ca ministerul să achiziţioneze un asemenea manual standard, de circa 250 de pagini, de la edituri şi autori, cu aproximativ 8 lei. Pe piaţa liberă, o carte similară costă între 25 şi 30 de lei. Ar rezulta de aici că editurile au câştigat până acum şi au avut un business înfloritor, în condiţiile în care însă aceleaşi edituri au susţinut la limită manualele pentru clasele a IX-a şi a X-a, plătite chipurile de Minister.
Ce va fi de acum încolo vom vedea. Unele edituri va trebui să se gândească de două ori înainte de a continua demersul editării de manuale şcolare plătite de MEN. Unii autori se vor gândi şi ei de două ori înainte de a continua un asemenea demers. Dar, fireşte, vor veni alţi autori, şi poate şi alte edituri, căci oricum programele şcolare se modifică. Admiţând că până la urmă apele se vor limpezi şi că „naţionalizarea” se va fi dovedit un succes, ceea ce va rămâne de discutat şi priceput este în cele din urmă soarta manualului în procesul predării-învăţării din preuniversitar. Plătit sau nu de Minister, gratuit pentru elevi, manualul şcolar îşi va recăpăta rolul de instrument de bază în învăţare?!… Iar aceasta este poate marea şi reala întrebare, asociată unei şcoli care-şi găseşte dificil ritmul unei normalităţi pierdute.
Adrian COSTACHE