Nașterea Ta, Hristoase, Dumnezeul nostru, răsărit-a lumii lumina cunoștinței,
Că întru dânsa cei ce slujeau stelelor de la stea s-au învățat să se închine ție,
Soarelui dreptății, și să Te cunoască pe Tine, Răsăritul cel de sus, Doamne, Slavă ție!
Întreaga suflare creștină, indiferent de confesiune, sărbătorește pe 25 decembrie Nașterea Mântuitorului Iisus Hristos. Acest eveniment, care a avut loc cu 2000 de ani în urmă și a împărțit istoria în două, s-a petrecut într-o peșteră din Betleemul Iudeii. Peste acest loc, de 1600 de ani, străjuiește Biserica Nașterii, ctitorită de Sfinții Împărați Constantin și Elena. Acest loc sfânt atrage anual milioane de oameni din întreaga lume. Biserica din Betleem este locul celui mai măreț mister din univers, pentru că acolo, atunci, Cel neîncăput și fără de sfârșit, Cel ce a creat cerurile și pământul a intrat în lume, născându-se din fecioară și a primit trup omenesc, pentru a noastră mântuire. Pentru creștinătate, Nașterea lui Hristos este Versantul de pe care se văd cele două fețe ale istoriei, cea trăind în umbra morții, mutilată de păcatul adamic, dar fremătând în așteptarea mesianică a Mântuirii, și cea creștină, răscumpărată, eliberată de blestemul protopărinților. Din această perspectivă, pentru creștini, Nașterea mântuitoare a lui Iisus Hristos este cel mai important moment al istoriei.
Astăzi, Nașterea Mântuitorului (Crăciunul, Pere Noel, Natale, Navidad, Christmas) este cea mai populară sărbătoare creștină din lume. Din păcate, semnificația sa măreață a fost sufocată, în timp, de fenomenul secularizant al interesului comercial. Moș Crăciun nu are nimic în comun cu semnificația inițială a zilei de 25 decembrie. El trage după sine o scenografie kitschoasă – bătrânei bucălați cu bărbi albe crețe, crăciunițe indecente, brazi, globuri, beteală, sănii, reni ș.a.m.d., melodii care se fredonează peste tot în apropierea sărbătorii („White Christmas” este un exemplu) – de care ne este din ce în ce mai greu să ne distanțăm astăzi. Şi totuși, în tot acest asalt de muzică, de lumini colorate și de butaforie strălucitoare, în fața atâtor atracții colorate și gălăgioase, mai poate desluși omul actual adevărata, uriașa semnificație a acestei zile?
Crăciunul în istorie
Nașterea lui Hristos este cea mai veche sărbătoare creștină. Datează de la sfârșitul secolului al III-lea, când, pe timpul prigoanei împăratului Dioclețian, o mare mulțime de creștini au pierit arși de vii într-o biserică din Nicomidia, în timp ce prăznuiau Nașterea Domnului. Până la jumătatea secolului al IV-lea, în Răsărit, acest moment a fost sărbătorit pe 6 ianuarie, odată cu Botezul Domnului. Era un praznic dublu care purta numele de Arătarea Domnului. Totuși, atât în Orient, cât și în Occident, sărbătoarea Nașterii lui Iisus a fost prăznuită în jurul solstițiului de iarnă: creștinii orientali au fixat-o conform calendarului egiptean, pe 6 ianuarie, iar cei din Occident, în frunte cu Roma, la solstițiul de iarnă, adică pe 25 decembrie. Sărbătoarea Nașterii s-a despărțit pentru prima dată de cea a Botezului Domnului în anul 375.
Profeții Vechiului Testament I-au anunțat Venirea
De la căderea lui Adam în păcat, pentru umanitate a existat o singură nădejde – Mântuirea –, iar proorocii Vechiului Testament au prevăzut invariabil venirea lui Mesia. Moise a văzut acest moment și a spus: „Prooroc din frații tăi ca pe mine va scula ție Domnul Dumnezeul tău, de el să ascultați” (Deuteronom XVIII, 15). La rândul său, Daniel a prezis Nașterea Mântuitorului: „Şaptezeci de săptămâni s-au tăiat peste poporul tău și peste cetatea cea sfântă ca să se sfârșească păcatul și să se pecetluiască păcatele și să se șteargă fărădelegile și să se curățească nedreptățile și să se aducă dreptate veșnică și să se pecetluiască vedenia proorocului și să se ungă Sfântul sfinților” (Daniil IX, 24).
Ieremia îl numește: „Domnul – dreptatea noastră” (Ieremia XXIII, 6). Miheia arată că locul nașterii Sale va fi Betleem: „Şi tu, Betleem Efrata, mic ești între miile lui Iuda, din tine va ieși povățuitor peste Israel, iar obârșia lui este dintru început, din zilele veacului” (Miheia V, 1).
Isaia, proorocul mesianic prin excelență, a spus că Mesia se va naște din fecioară: „Pentru aceasta Domnul meu va da un semn: Iată, fecioara va lua în pântece și va naște fiu și vor chema numele lui Emanuel” (Isaia VII, 14). Proorocul Osea a spus că: „Din Egipt am chemat pe Fiul Meu” (Osea XI, 1). Exprimate de-a lungul veacurilor, printr-un întreg șir de aleși ai lui Dumnezeu, proorociile mesianice prevestesc aceeași venire a lui Mesia. Mii de ani a durat această așteptare mesianică.
Universalitatea așteptării mesianice
Dar și alte popoare din vechime așteptau Mântuirea. Într-un amplu articol publicat pe site-ul Ortodoxia.ro, „Crăciunul, sărbătoarea Nașterii Domnului nostru Iisus Hristos”, se spune că în scrierile popoarelor Antichității apar numeroase mențiuni care trădează o așteptare universală a Mântuirii. De la egipteni, fenicieni, caldeeni și perși până la arabi, chinezi, japonezi și maiași (și toate celelalte popoare ale Americii de Sud), toți, în felul lor, au anunțat venirea Mântuirii. Confucius însuși, se spune în același articol, vorbește despre un Salvator, „Doritul națiunilor, Sfântul care va putea să se compare cu Dumnezeu”. Dar referiri tulburătoare la Mesia sunt prezente la Platon (de altfel, Platon și Aristotel sunt pictați pe pereții Mănăstirii Voroneț), care îl numește pe Hristos „Cel ce trebuie să ne mântuiască”, la Cicero, care îl numește „Stăpânul tuturor, Dumnezeu, a cărui lege, una, veșnică, neschimbată, va domni peste toate popoarele și în toate vremurile”, chiar și Vergiliu, care vorbește în scrierile sale despre nașterea unui Copil minune ș.a.m.d.
Sunt doar câteva dintre proorocirile referitoare la venirea lui Mesia. O tulburătoare simbolistică a așteptării mesianice universale este subliniată chiar de sfintele Evanghelii, prin cei trei magi, trei exponenți a trei culturi diferite care, pe drumuri diferite, se întâlnesc în același loc, la Betleem, călăuziți fiind de una și aceeași stea.
„Sărbătoarea lui Hristos,/Să vă fie de folos!”
Magii, păstorii, Nașterea minunată, Fuga în Egipt a Sfintei Familii, Cruzimea și înșelătoria lui Irod, toate sunt prezente în datinile care au însoțit, de-a lungul timpului, la români, Sărbătoarea Nașterii Domnului. O salbă impresionantă de astfel de datini, tradiții și obiceiuri însoțesc această minunată sărbătoare, impresionând printr-o deosebită încărcătură duhovnicească și printr-o autentică trăire creștină, indiferent că vorbim de Irozi, de Buhai, de Viflaim sau de Stea. Dar poate cel mai îndrăgit și mai răspândit obicei este colindatul. Nașterea Domnului este anunțată prin frumoasele colinde, iar primii care pornesc cu colindatul, în dimineața de Ajun, sunt copiii. Aceștia erau primiți de creștini cu mere, nuci, covrigi și cu turte.
Veneau în grupuri vesele și cântau la ferestre, anunțând venirea pe lume a Mântuitorului Hristos. „O, ce veste minunată!”, „Sus în casa lui Crăciun”, „Trei Crai de la Răsărit!”, „Florile Dalbe”, „Ce-ați văzut, păstori?” sau „Măruț, Mărgăritar” sunt doar câteva dintre colindele care ne încălzesc an de an sufletele, readucându-ne aminte că în urmă cu 2000 de ani, la Betleem, un înger s-a arătat păstorilor și le-a adus o veste minunată: Astăzi vi S-a născut un Mântuitor, care este Hristos, Domnul!