Începută odată cu Praznicul Sfântului Andrei, perioada sacră a sărbătorilor de iarnă, continuată cu Praznicul Sf. Nicolae, urmată apoi de măreața Sărbătoare a Nașterii Domnului, continuă cu Anul Nou, apoi cu Praznicul Sf. Vasile cel Mare, care deschide anul, Botezul Domnului în Iordan sau Boboteaza (6 ianuarie) și ia sfârșit cu Soborul Sf. Ioan Botezătorul (7 ianuarie). Este o perioadă de intensă bucurie, în care oamenii încheie un an pentru a începe un altul, iar slujbele care se țin în această perioadă în bisericile noastre sunt de o mare frumusețe.
Sărbătoarea Anului Nou este adânc înrădăcinată în conștiința oamenilor. De-a lungul vremurilor, aceștia și-au exprimat în diverse forme bucuria de a trece într-un nou an. Era vorba de niște tradiții și obiceiuri legate de timp.
Anul Nou în vechime
Se poate spune că această serbare în jurul noului an decurgea din dorința oamenilor de a transforma timpul, cele rele se spală, cele bune se adună, oamenii devin mai buni, în următoarea perioadă de 12 luni îi așteaptă mai multe împliniri, vor fi mai norocoși, li se vor împlini dorințele ș.a.m.d. De aceea, acest moment, de trecere de la un an la altul, poartă în sine o obsesie străveche, aceea a neantizării vechiului an și a înnoirii. Momentul este poate cel mai încărcat de superstiții și de prejudecăți, de datini și de obiceiuri, de bucurie și de speranță, care au traversat timpul, pornind din cele mai vechi timpuri și rezistând până la noi. Anul nou a fost sărbătorit încă din Antichitate, de popoarele vechi, babilonienii fiind, se pare, primii care l-au sărbătorit. Tradițiile românești de Anul Nou sunt, de asemenea, marcate de optimism, de sărbătoare și se pare că au fost influențate puternic de sărbătoarea romană a „Calendelor lui Ianuarie”. După numeroși cercetători, există însă și influențe traco-dacice. Toate aceste sărbători din Antichitatea precreștină aveau la bază o mentalitate tragică despre implacabila curgere a timpului, iar serbările din această perioadă a anului nu erau altceva decât ritualuri de îmbunare a divinităților.
Anul Nou la români și obiceiurile agrare
La români, obiceiul Plugușorului este principalul motiv agrar și stătea în vechime la baza Anului Nou (de altfel, la popoarele foarte vechi, în Antichitatea cea mai îndepărtată, Anul Nou avea o semnificație strict agrară). „Plugușorul” nostru avea în vechime valoarea unei invocări magice de ordin agrar.
Un alt obicei românesc care se încadrează în concepția primitivă a oamenilor despre Anul Nou este „Jocul Ursului” (cu predilecție răspândit în Bucovina și Moldova). Tradiția este moștenită de la daci, care considerau ursul un animal sacru. Obiceiul este tot agrar și avea inițial rolul de a purifica și fertiliza solul la începutul noului an. Ca și în celelalte culturi, și în cultura noastră se simte necesitatea regenerării, a înnoirii timpului. El este personificat, așa că se naște, se maturizează, îmbătrânește și moare, dar este oprit simbolic în noaptea dintre ani, pentru ca apoi să-și reia ciclul. Această obsesie a înnoirii și neantizării anului vechi avea la bază în vremurile precreștine o mentalitate tragică despre timp, văzându-l pe acesta ca pe un devorator implacabil, neîndurător. De aici și mitul lui Cronos, care-și devora copiii.
Odată cu Întruparea Mântuitorului Hristos și răspândirea credinței creștine, concepția despre timp a oamenilor a suferit schimbări profunde. Pentru creștini, timpul nu mai este neîndurător, el nu mai trebuie îmbunat, ritualurile răzbunării pe anul bătrân care se duce au trecut într-un con de umbră, trecerea nu mai este o tragedie implacabilă, ci devine „vreme pentru mântuire”.
Praznicul Sfântului Vasile (1 ianuarie)
Anul calendaristic debutează cu sărbătoarea Sfântului Vasile cel Mare, unul dintre cei mai importanți sfinți ai Bisericii Ortodoxe, primul ierarh care a întemeiat, pe lângă biserici, spitale și azile pentru săraci. Moliftele Sf. Vasile, citite în unele biserici pe 1 ianuarie, la Praznicul sfântului, sunt considerate unele dintre cele mai puternice slujbe de dezlegare, fiind citite în cazul demonizaților, dar și la rugămintea celor care au nevoie de ele.
În tradiția românilor, se spune că în noaptea de Sf. Vasile cerul se deschide de trei ori pentru câte o clipă. Sf. Vasile este unul dintre sfinții care au făcut minunile cele mai mari și e considerat păzitor de duhuri rele, cu mare putere asupra dracilor.
 Botezul Domnului, Boboteaza (6 ianuarie)
Praznicul Botezul Domnului (6 ianuarie) se mai numește și „Arătarea Domnului”, „Epifania” sau „Teofania”, deoarece rememorează momentul când Mântuitorul Iisus Hristos a fost botezat de Sfântul Ioan Botezătorul în apele Iordanului, ocazie cu care s-a arătat lumii Sfânta Treime: Tatăl, Fiul și Sfântul Duh. Sărbătoarea Botezului Domnului cuprinde, pe lângă sfințirea apei, o serie de obiceiuri populare, printre care spectaculoasa întrecere înot a bărbaților pentru a scoate din apă o cruce aruncată de preot și cel practicat de fete, care pun busuioc sub pernă pentru a-și visa alesul.
La Bobotează se sfințește Agheasma Mare și există credința că în această zi se sfințesc toate apele. În anumite locuri, acolo unde geografia locului o permite, preotul se duce la o apă, unde aruncă o cruce. Mai mulți bărbați se aruncă în apă ca să o aducă înapoi, iar cel care reușește să ajungă primul la ea primește binecuvântarea preotului și se consideră că va avea noroc tot anul. Iordănitul femeilor este un alt obicei. Se spune, de asemenea, că, dacă au ajunat, adică dacă au postit, în noaptea de Bobotează tinerele fete își visează ursitul. De asemenea, potrivit tradiției, în ajunul Bobotezei, în casele românilor se pregătește o masă asemănătoare cu cea din Ajunul Crăciunului. Dar nimeni nu se atinge de bucate până nu sosește preotul cu Iordanul, pentru a sfinți masa.
Soborul Sf. Ioan Botezătorul (7 ianuarie) și sfârșitul sărbătorilor de iarnă
A doua zi după Botezul Domnului, creștinii îl prăznuiesc pe Sf. Ioan Botezătorul, ultimul mare profet al Vechiului Testament și cel care a făcut trecerea aspre Noul Testament. Este numit de către Mântuitorul cel mai mare dintre cei născuți între femei, Biserica creștină cinstindu-l ca pe cel mai mare dintre sfinți, nu mai puțin de trei sărbători fiindu-i dedicate de-a lungul anului (Soborul, Nașterea și Tăierea Capului). Sf. Ioan Botezătorul este cel care L-a botezat pe Iisus în apele râului Iordan, care a descoperit lumii întregi cine este Cel pe care L-a botezat și căruia i s-a arătat Sfânta Treime. Scripturile îl înfățișează ca pe un mare ascet, care se îmbrăca în haină din păr de cămilă, purta curea din piele și se hrănea cu miere sălbatică și cu lăcuste. Sf. Ioan Botezătorul este cel care anunță: „Vine în urma mea Cel Căruia nu sunt vrednic să-I dezleg cureaua încălțămintelor. Eu v-am botezat cu apă, El însă vă va boteza cu duh sfânt”.
Cu praznicul Sfântului Ioan Botezătorul se încheie sărbătorile de iarnă, care au debutat cu o lună în urmă. Începe practic noul an, iar oamenii se întorc la muncă, înnoiți sufletește, renăscuți și cu speranța că următoarele 12 luni vor fi mai bune pentru ei.
Pagini realizate de Marcela GHEORGHIU