„Atitudini antisistem“ şi „partide antisistem“ sunt formule care au dobândit în ultimii ani un anume conţinut. Grupuri umane, comunităţi minoritare, indivizi luaţi izolaţi adoptă atitudini… antisistem. A te opune sistemului e ultima formă de manifestare a revoltei. A revoltei de orice fel. A nu veni la vot face parte din atitudinile antisistem. Iar odată făcută o asemenea afirmaţie, orice altă ipoteză pare a dispărea. Nimeni nu mai poate îndrăzni să spună că absenteismul de la vot ar putea fi şi o manifestare a unei insuficiente educaţii civice. Nu, ei nu vin la vot fiindcă vor să protesteze împotriva sistemului. Dacă sunt întrebaţi ce înseamnă „sistem“, lucrurile încep să derapeze. „Sistem“ înseamnă şi „sistemul medical“, de exemplu, dar înseamnă şi sistemul de apărare al unei ţări şi câte altele nu mai înseamnă: Justiţie, Armată, Biserică, toate fac parte din sistem. „Sistem“ înseamnă şi „sistemul de educaţie“. Ar trebui probabil să înţelegem de aici că elevul care chiuleşte adoptă o „atitudine antisistem“. E cu putinţă. Numai că lucrurile sunt mai complicate, dar mai ales mai confuze. Îmi aduc aminte că, întors la catedră după un număr de ani de activitate în Ministerul Educaţiei, am fost realmente terifiat de limbajul folosit de către unul dintre profesorii şcolii într‑un consiliu profesoral. Cel în cauză, lider sindical de altminteri, îşi elibera limbajul în plin consiliu, „incitându‑l“ împotriva sistemului. Iar „sistemul“ era Ministerul Educaţiei Naţionale. În consecinţă, toţi cei care lucrau acolo pe vremea aceea deveniseră „idioţi patentaţi“, „incapabili“ sau ceva de genul ăsta, pentru că începuseră o reformă, care avea, de altfel, să eşueze, dar nu doar din vina lor. „Vizionar“, profesorul în cauză îşi însuşise cu brio, la nivel de limbaj, atitudinea „antisistem“. E adevărat, toată „revolta antisistem“ a profesorului m‑a provocat atunci şi cred că am şi reacţionat, nu contează în ce fel. Important era că trăiam o impresie de absurd, fiindcă cel în cauză îşi manifesta atitudinea antisistem printr‑un limbaj demolator. Şi mai ales fără argumente!
Dar n‑avea să fie singura dată când vedeam cu o anume stupefacţie că societatea românească trăia un morb al demolărilor, cel puţin la nivel lingvistic. Era abia începutul. Cu „vremuri de… pojar“, cu toate bolile copilăriei specifice unei democraţii incipiente. Mai târziu avea să se vadă că pojarul se… permanentizase.
Aflu din dialoguri cu elevii că în unele şcoli bucureştene profesorii fac ceea ce numesc, provizoriu, destul de frecvente comentarii… antisistem. E adevărat, ar putea fi o exagerare această catalogare a unor opinii ca fiind comentarii antisistem. De pildă, profesorul de istorie X spune despre manualul disciplinei pe care o predă că e… depăşit! Nefiind profesor de istorie, nu ştiu ce înseamnă pentru acel profesor un manual de istorie… depăşit. Poate că manualul chiar este depăşit (e vorba de manualul de clasa a VI‑a!), dar dincolo de această posibilitate e necesar oare ca elevul să afle că manualul din ghiozdanul lui e depăşit?! Nu cumva din acel moment elevul se va întreba de ce‑l mai poartă cu sine? Alţi profesori îşi îndeamnă elevii, în alte contexte, să înveţe doar ceea ce le spun ei, să folosească, va să zică, doar caietul cu notiţe. „Ce‑o mai fi şi asta?“, te întrebi. Adică elevii, practic, nu mai au manual de istorie? Sau manual de biologie? Şi mai departe, pe firul logicii respectivilor profesori: acest aspect al predării‑învăţării ce vrea să sublinieze? Că sunt suficiente doar notiţele, excelente poate, pentru ca un elev să se pregătească foarte bine la lecţia de biologie sau de istorie? Dar atunci de ce au mai fost „inventate“ manualele? La ce mai servesc ele?
În anii mei de profesorat, ştiam un lucru elementar: că manualul se editează pentru elev, că este un instrument de studiu individual destinat elevului, iar eu, ca profesor, sunt dator să mediez, atunci când apar probleme (inexactităţi, informaţii suplimentare sau depăşite), între elev şi manual. Şi tot eu, ca profesor, sunt dator ca cel puţin într‑un moment al lecţiei să folosesc manualul pentru a deprinde elevul cu ceea ce se numea odată abilităţi de studiu intelectual.
La altă disciplină de învăţământ, matematică, elevul află că un capitol intitulat „Puteri“ este cumva neimportant în ceea ce înseamnă predarea matematicii în învăţământul preuniversitar. Dar trebuie ca elevul să afle de la mine, profesor, asemenea informaţii, admiţând că lucrurile stau chiar aşa?! Trebuie, cu alte cuvinte, să‑i sugerez eu că unele capitole sunt pe jumătate inutile? Face parte gestul meu din ceea ce se cheamă „simplificarea materiei“?
Anul trecut şcolar, o anchetă făcută la patru licee bucureştene releva faptul că aproape jumătate dintre elevii de clasele a XI‑a şi a XII‑a n‑aveau la ei manuale de limba şi literatura română. Nu fusese clar atunci dacă n‑aveau manuale fiindcă acestea erau… depăşite sau erau… proaste sau scumpe. Pur şi simplu, nu aveau. Între timp, începând cu anul acesta, manualele pentru clasele a XI‑a şi a XII‑a sunt subvenţionate de către stat. Foarte bine! Iată, problema banilor, a sărăciei nu mai intră în calcul în momentul în care fiecare elev are manualul său. Ce ne facem însă dacă profesorii, şi nu puţini, vor reacţiona şi în acest caz asemenea celor evocate mai sus şi vor spune că manualele sunt depăşite, că nu trebuie învăţat după ele, că sunt suficiente notiţele din clasă, schemele făcute de ei etc., etc.?
Adrian Costache