Dacă putem fi gata să admitem o simplă potrivire temporală între protestele de stradă ale cadrelor didactice din actualul semestru școlar și readucerea în atenţia publică a legislaţiei privind protecţia drepturilor copilului, greu poate fi considerată ca întâmplătoare interpretarea dată acestei legislaţii, aceea că a fost făcută pentru a le atrage atenţia profesorilor că li s-a înfundat și că de acum încolo nu mai au voie să se atingă de elevi, iar dacă o fac, sunt pedepsiţi fără echivoc cu amenzi de zeci de mii de lei. Tocmai când cadrele didactice și ceilalţi salariaţi ai sistemului educaţional protestau prin toate formele prevăzute de lege (miting, marș, pichet) și declanșau o consultare privind organizarea unei greve, din cauza situaţiei materiale precare și a statutului social degradant, exact atunci s-a răspândit în spaţiul vast mediatic și activ cetăţenesc semnalarea unor pedepse neobișnuit de mari, tot de ordin material, care-i pândesc pe angajaţii școlilor. Dincolo de inabilităţile în comunicare ale celor care au selectat prevederi și precizări și le-au difuzat, câteva asocieri și interpretări nu pot fi trecute cu vederea.
În primul rând, supărător în general și degradant în mod special pentru cadre didactice și pentru alţi salariaţi ai școlii – în plină reacţie protestatară a acestora faţă de un nivel de trai și faţă de un statut social în sine degradante – este mesajul transmis cum că s-ar desprinde din noul act normativ. Cică de acum, cadrele didactice nu mai au voie să dea elevii afară din clasă în timpul orelor și nici să-i pedepsească trimiţându-i la colţ sau punându-i să stea în picioare. Nu ni se spune că „nu se face”, că „nu-i pedagogic”, ci ni se indică sec, în termeni juridici, că Legea 272/2004, modificată și completată prin Legea 257/2013, interzice așa ceva, prevede amendă între 1.000 și 2.500 de lei și indică și împotriva cui se dictează această amendă – evident(?!), împotriva personalului didactic și nedidactic. Pe scurt, suntem conduși să băgăm la cap că a ieșit o lege care interzice datul afară și pusul la colţ, sub sancţiunea unor amenzi – a unora dintre cele mai mari din învăţământ, proporţionale cu cele mai mari amenzi din domenii precum circulaţia rutieră, evaziunea fiscală, comerţul în cine știe ce condiţii.
Când colo, realitatea este cu totul alta. Ne găsim în prezenţa unei legi apărute de vreo trei luni, care actualizează o lege de acum zece ani, foarte utilă și cuprinzătoare. Pe deasupra, actualizarea nu este încă operantă, pentru că legea în formă nouă nu are metodologie și norme de aplicare. Oricum, nici pe departe nu scrie în lege despre dat afară și despre pus la colţ. Scrie, cum e firesc să scrie, nu în mod special, ci între multe altele: „(2) În cadrul procesului instructiv-educativ, copilul are dreptul de a fi tratat cu respect de către cadrele didactice, personalul didactic auxiliar și cel administrativ și de a fi informat asupra drepturilor sale, precum și asupra modalităţilor de exercitare a acestora. Pedepsele corporale sau alte tratamente degradante în cadrul procesului instructiv-educativ sunt interzise. (…) (4) Cadrele didactice au obligaţia de a referi centrelor judeţene de resurse și asistenţă educaţională/Centrului Municipiului București de Resurse și Asistenţă Educaţională cazurile de abuz, neglijare, exploatare și orice altă formă de violenţă asupra copilului și de a semnala serviciului public de asistenţă socială sau, după caz, direcţiei generale de asistenţă socială și protecţia copilului aceste cazuri”.
Nici vorbă nu poate fi să existe o lege anume împotriva unor modalităţi de pedepsire a elevilor absolut incompatibile cu școala, cu educaţia. Face parte din ABC-ul oricărui cadru didactic învăţătura că pedepsirea cu datul afară din clasă în timpul programului de școală nu trebuie aplicată în nicio împrejurare. La fel, este de știut de la nivelul elementar al formării că punerea la colţ, prin reacţia pe care o poate declanșa, e previzibil să-l umple de ridicol pe cel care o dictează. Drept urmare, nici pe departe nu este necesar să se elaboreze ditamai legea în legătură cu ceva despre care ar trebui să se știe de la începutul începutului formării că nu are ce căuta în școală.
Interpretarea în sens ameninţător a unor firești ajustări aduse unei legi oneste, în uz de ani de zile, cu scopul transparent de asociere a ameninţărilor cu o categorie difuză de cadre didactice, gata să includă ori­când pe oricine (sensul este „Atenţie! Cine va face așa…”), tocmai când cadrele didactice exprimă proteste faţă de condiţia lor socială și materială se încadrează foarte bine în seria de puneri la punct pe care aceleași cadre le-au mai primit când s-au revoltat ori doar s-au declarat nemulţumite: să tacă din gură, pentru că lucrează numai câteva ore pe zi, pentru că „se știe bine” cum și-au obţinut diplomele și titlurile știinţifice, pentru că pretind bani pentru note mari și pentru promovări la examene, pentru că „nu vor schimbarea” și predau prost de pe manuale proaste (adică nu-i lasă pe elevi să fie creativi și le umplu capul cu teorie), pentru că sunt violente cu elevii, pentru că sunt iresponsabile și copiii păţesc cine știe ce, pentru că…, pentru că…
Drepturile, respectul, protecţia consfinţite prin lege este normal să aibă un dublu sens. Unul dintre sensuri ar trebui să fie acela care să ducă spre cadre didactice și către tot personalul din Educaţie.
Florin ANTONESCU