Adrian COSTACHE

Audierea în Comisiile parlamentare reunite de învăţământ a noului ministru al educaţiei a arătat încă o dată de ce reforma românească a şcolii continuă să scârţâie din temelii. Monica Anisie, fost secretar se stat pentru preuniversitar într-un guvern anterior, întrebată  ce crede despre măsura ca admiterea la liceu să fie posibilă doar dacă media generală de la Evaluarea Naţională este de cel puţin 5, a declarat că nu este de acord cu o asemenea măsură. Mai mult, posibilul, devenit acum noul ministru al educaţiei a reiterat ideea că o asemenea măsură ar suna ca o pedeapsă pentru o categorie de elevi.

Nu e prima oară când, după elaborarea ordinului care reglementează intrarea în liceu, în urma examenului de EN, se folosesc cuvinte din aria lexicală a substantivului „pedeapsă“ pentru a defini şcoala profesională.

Şi este destul de puţin relevant dacă cei care prezintă a asemenea perpectivă asupra şcolii profesionale sunt profesori, părinţi sau oameni politici, ori, indirect, chiar cancelaria prezidenţială. Relevantă mi se pare ipocriza care se ascunde în aceste atitudini şi care pare a ne fi servită cu o inocenţă deplină. Fiindcă dacă, într-adevăr, elevii care nu iau cel puţin media 5 la Evaluarea Naţională sunt „pedepsiţi“ prin trimitere la şcoli profesionale/şcoli de arte şi meserii,  atunci aceste şcoli „pedepsitoare“ ar trebui rapid desfiinţate. Numai că în ultimii ani, cam aceleaşi persoane vorbesc şi despre nevoia de a dezvolta învăţământul profesional, măcar pentru simplu motiv că piaţa muncii cere oameni calificaţi în meserii practice precum zidari, instalatori, electricieni, dacă nu pentru motivul că unii elevi sunt mai potriviţi unor îndeletniciri practice decât unui studiu teoretic, excesiv academizat. Şi atunci de ce asemenea viitori meseriaşi ar fi produsul unei „pedepse“ aplicate în clasa a VIII-a, doar pentru că rezultatele lor la învăţătură de-a lungul celor patru ani, ca şi la examenul de EN, sunt sub aşteptări. De ce aceşti tineri nu s-ar simţi atraşi mai degrabă către acele lucruri practice de care societatea are nevoie şi nu, cum spuneam, de nişte programe şcolare, care cu toate eforturile făcute în ultimii ani, rămân mai departe inutil de complicate şi abstracte pentru un învăţământ obligatoriu? Şi rămân aşa (programele) pentru a se justifica, chipurile, însuşirea de competenţe de bază care să faciliteze integrarea socială a absolventului de şcoală obligatorie.

Dar n-ar fi deloc singura dată când societatea românească judecă şcoala reală cu cel puţin două măsuri, dacă nu cu mai multe.

În fond, care este starea de fapt care a generat atât această ipocrizie, cât şi faptul că o categorie însemnată de elevi fie eşuează în parcurgerea anilor de gimnaziu, ca şi la examenul de EN, fie părăsesc şcoala obligatorie mai devreme? Despre această stare de fapt s-au scris, probabil, sute de pagini, de-a lungul ultimului deceniu, deşi cauzele şi soluţiile nu sunt tocmai numeroase. Dar vocile care au încercat să contureze cu claritate aceste cauze şi soluţii au fost frecvent înecate în cacofonia politicianistă generală cu care a fost/este şi acum acompaniată reforma (preuniversitarului mai ales) din 2011 încoace. Chiar dacă, ba parcă în pofida babiloniei de voci, nu se poate spune că reforma şcolii preuniversitare nu a făcut totuşi câţiva paşi înainte. Timizi, e adevărat, fiindcă păcatele originare de viziune şi abordare sunt mai departe foarte puternice în inerţia lor, între altele şi fiindcă, într-o anume măsură, la nivelui doi al reformei cam aceeaşi oameni au decis şi decid.

Să vedem însă pe rând care sunt câteva dintre aceste cauze şi, eventual, soluţiile aflate la îndemână. În privinţa programelor, lucrurile nu s-au schimbat prea mult. Cu alte cuvinte, ciclul gimnazial se află mai departe sub semnul  presiunii unei şcoli academice cu multe cunoştinţe, menite, chipurile, să genereze un absolvent de calitate, cu competenţele ştiute însuşite la nivel optim. Că şcoala reală refuză să se conforme acestui vis al „reformatorilor“ este un lucru vizibil. Am fi nedrepţi însă dacă n-am spune că totuşi în gimnaziu noile programe V-VII au fost parţial adaptate, în sensul în care ele par să fi căpătat un grad mai înalt de accesibilitate pentru elevul mediu şi – foarte important – ele au devenit mai apropiate de realitatea vieţii. Cu toate acestea, suntem departe de a crea cu adevărat programe şcolare în care deschiderile spre pluridisciplinar să fie vizibile, singura soluţie viabilă pentru crearea unei şcoli atractive. E suficient doar să răsfoieşti  nu neapărat un manual din nu ştiu ce sistem de învăţământ european, luat adesea ca „model“, ci un manual din perioada interbelică – de limba şi literatura română, clasa a VII-a, de exemplu – şi să constaţi uluit că vei găsi acolo în afara textelor literare, multe texte „istorice“, de „ştiinţe ale naturii“, „geografice“ chiar. „Roata“ a fost inventată de mult în învăţământul românesc, numai că cei mai mulţi dintre noi ţinem cu orice preţ s-o reinventăm dintr-un motiv care nu pare a fi altul decât un soi de lene intelectuală la care se adaugă şi efectul incredibil al sloganelor reformatoare ale vremii asupra celor care decid.

Sigur, nu este singura dilemă sau contrarietate. S-a spus, de pildă, că aceste programe poartă semnul vădit al unor creatori a căror experienţă didactică e minimală sau inexistentă. Institutul de Ştiinţe Pedagogice, de pildă, este şi azi, în bună măsură, o colecţie de oameni tineri, cei mai mulţi buni specialişti, dar fără să aibă (prea mult) habar de şcoală reală. Or – e o chestiune de bun-simţ –, nu poţi face o reformă doar ştiind carte, „teorie“, ci aprofundând prin experienţă didactică şi psihopedagogică acele caracteristice ale elevului, profesorului şi şcolii, ale societăţii în cele din urmă, care se exprimă în şcoală în motivaţia pentru studiu, în motivaţia pentru profesie, în dialogul cu părinţii, în încrederea în instituţie. Firesc ar fi fost ca de ani buni această instituţie-cheie (ISP) să nu aibă în componenţa ei oameni care să nu fi trecut prin „furcile caudine“ ale şcolii reale cel puţin cinci ani.

În altă ordine de idei, conceptul de şcoală obligatorie de 10 ani suferă mai departe grav în faţa oricăreia analize elementare. Lipseşte între altele acel trunchi comun care să genereze însuşirea comperenţelor-cheie fundamentale de către toată masa de elevi, urmând ca diferenţierea să se facă prin programe specifice liceului, şcolii profesionale sau inexistentei şcoli complementare. Protestul celor care cred că măsură de a limita admiterea în liceu a acelor elevi care nu au luat  media generală 5 la EN nu trebuie aplicată, este motivat, poate, între altele, şi deoarece acest trunchi comun nu există la şcolile profesionale – trunchi care să le dea posibilitatea unei alte opţiuni după o eventuală „maturizare“ – ceea ce ar presupune ca  meseriile să se înveţe în principal după vârsta de 16 ani. Aşa cum nu există nici acum o a „treia cale“ (şcoala complementară, cu acelaşi trunchi comun) pentru cei care au tendinţa de părăsi învăţământul obligatoriu după clasa a VIII-a (din motive financiare, cei mai mulţi).

Dileme şi măsuri controversate… Toate generate de neputinţa unei societăţi de a se pune de acord asupra unor lucruri, de bun-simţ în fond, tulburată pofund de prea multe „adevăruri“, ori de ceea ce se numeşte „opinii neinformate“.

P.S. Opinia noului ministru al educaţiei cu privire la limitarea intrării în liceu a elevilor cu media generală sub 5 contrariază, chiar dacă măsura – e adevărat – trebuia acompaniată cu alte decizii. Ea se înscrie fie într-o psihologie politicianistă şi electorală, cerută de imprejurări, fie este expresia unor reflexe ştiute: devenit ministru, prima grijă a „noului“ e să anuleze ceva din ce a făcut antecesorul – bine, rău, nu contează.