Digitalizarea, de la începuturi

Ceea ce acum numim digitalizare în școli are un istoric de cca 60 de ani. Ne-am propus un re­member spre știința generațiilor tinere care să înțeleagă evoluția fantastică a tehnologiei utilizată de programatori, ingineri și tehnicieni IT, dar și pentru știința tuturor beneficiarilor acestor schimbări. Punem accent pe rolul oamenilor școlii în perfecționarea acestei laturi a educației pe care acum o numim „educație digitală“. De asemenea, vrem să scoatem în evidență rolul asociației Uniunea Profesorilor de Informatică din România în informatica școlară, pe o perioadă de mai bine de 20 de ani de existență.

Informatică și tehnologie în școli și licee înainte de 1989

Considerăm un punct de început anii ’60, când a apărut specializarea informatică în câteva licee românești, cu elevi și profesori de excepție.

Exemple de școli cu prestigiu și experiențe practice speciale sunt liceele din Cluj, Timișoara, Brașov, București unde existau mici „oficii de calcul“ cu dotarea conformă cu tehnologiile anilor ’70-’80. Centrele de calcul (instituții în care se făcea prelucrarea datelor, mai ales din industrie) care funcționau în orașele mari au livrat echipamente pentru li­­ceele de matematică-informatică. Calculatoare de tip Felix M18, Felix 256, Cub-z. Elevii învățau programare întâi pe hârtie, apoi aplicau pe sistemele din școală, folosind ca suport de informație cartelele perforate, benzile perforate, benzile magnetice. Au apărut apoi calculatoarele „de birou“ cu dimensiuni mai mici, care puteau fi folosite independent, aMic, Prae, HC-85, Tim-S, care au permis dotarea unui laborator pentru programare.

Se preda în licee programare în limbajele Algol, Fortran, Assiris (asamblare) Cobol, Basic, Pascal, dBase.

Ca și materii în planul de învățământ: Limbaje de programare și algoritmi, Ma­tematici aplicate, Organizare și procese tehnică de calcul, Practică pe calculator. Prin anii ’80 au început să apară specializări de matematică-informatică prin mai multe licee din România, acolo unde s-a putut face și o dotare tehnică cu calculatoare „personale“ din seriile amintite mai sus. Interesant este că elevii pasionați stă­teau mult să lucreze la școală pe sistemele pe care nu și le puteau cumpăra acasă.

Palatele copiilor din orașe încep, în această perioadă, să înființeze cluburi de informatică cu dotare HC-85 și Tim-S.

Încep și primele evenimente școlare, tabere de pregătire, evident, odată cu apariția calculatoarelor personale. Pot să spun că județul Vrancea este pionier în organizarea unor astfel de evenimente, în Focșani, la Soveja și Gălăciuc unde existau tabere pentru copii. „Informatică și Jazz“, „Astronomie și informatică“ cu invitați din lumea informaticii, personalități științifice: Caius Iacob, Magda Stavinsky, Ion Diamandi, Alexandru Miro­nov, Stelian Niculescu, Nicolae Țăpuș…

Ce se întâmplă cu informatica în școli după 1989?

Deschiderea către țările Europei civilizate, către Statele Unite facilitează pă­­trunderea rapidă a tehnologiei, mai ales a calculatoarelor personale cu care se pot dota laboratoare în licee. Astfel se creează condițiile pentru predarea practică a programării în mai multe licee. Apar procesoarele 286, 386, 486, memorii RAM de 16, 32, 64 MB! Pare naiv, dar la acele timpuri (anii ’90) erau performante!

Un ajutor important pentru stimularea predării informaticii în școli a fost programul „Computere pentru licee“, fi­nanțat de Fundația Soros pentru o Societate deschisă între 1993-2000. Multe școli și licee din România au primit laboratoare întregi de 20-30 de calculatoare performante, în rețea. Pe lângă acestea, Fundația Soros a oferit conexiune la internet prin centre special construite în orașele mari cu centre universitare, Iași, Cluj, Timișoara, București. Centrele se nu­­meau CPC – Computer Publishing Center, fiecare dotate cu antene satelit pentru internet, plus laboratoare specializate în DTP, comunicații, cu dotări ex­cepționale, echipamente de ultimă generație.

Programul „Computere pentru licee“ a fost un stimulent important în deschiderea către lume a mii de elevi, generații care au avut acces la surse importante de învățare, acces către universități de presti­giu, acces către burse și proiecte care le-au permis ascensiunea către lumea civilizată. Unii au ajuns specialiști ce lucrează pe poziții înalte în firme de IT&C din România, alții sunt angajați la companii multinaționale vestite.

Deceniul ’90-2000 a însemnat schimbări majore în informatica școlară. Informatica se predă după direcții noi, programe noi în trend cu cerințele pieței de IT&C, în concordanță cu tehnologiile moderne. Elevii noștri nu aveau computere acasă, dar beneficiau de dotările de excepție din laboratoarele școlare. Au apărut și profesorii de excepție, oameni pasionați care scriu cărți, participă la elaborarea noilor programe, se ocupă și de organizarea concursurilor și olimpiadelor școlare. Ies în evidență licee cu rezultate excepționale, de unde pleacă absolvenți excelent pregătiți pentru universitățile deja bine cunoscute din Timișoara, Cluj, Iași, București, evident și pentru școli înalte ca MIT, Cambridge, Stanford etc.

Olimpiadele și concursurile de specialitate sunt factori de stimul pentru elevii performeri în informatică, rampe de lansare a absolvenților de liceu către universități de prestigiu, către cariere de succes.

Olimpiada Națională de Informatică – ONI este cel mai prestigios concurs, care are o vechime de peste 30 de ani. Elevii selectați pentru concursurile internaționale au obținut premii importante care au situat România în primele 10 țări din lume în clasamentele pe națiuni.

În anul 1998 a avut loc primul concurs de informatică pentru gimnaziu în tabăra Gălăciuc. Apoi, peste câțiva ani, concursul a fost oficializat și apare în lista oficială a olimpiadelor școlare cu numele de ONIgim.

Concursul național de programare practică, InfoEducație, are primele ediții în anii 1993-1994, cu etapă finală în tabăra de elevi Gălăciuc. A continuat 27 de ediții, până în 2020, cu același loc de etapă finală, Gălăciuc, Vrancea. A fost oficializat ca olimpiadă națională școlară în anul 2018, odată cu concursul de programare și proiectare rețele de calculatoare AcadNet. Aceste două concursuri s-au bucurat permanent de sprijinul Universității Politehnica București. De altfel, etapa finală AcadNet este organizată exclusiv în Universitatea Politehnica București din 2004.

Pe lângă aceste concursuri, în domeniul IT&C a căpătat tradiție și Olimpiada Națională de Tehnologia Informației, cu o vechime de peste 12 ani.

Pentru că informatica la noi are mare priză în cele mai multe școli, au funcționat și concursuri regionale foarte popu­lare, organizate la Iași, Timișoara, Craiova, Bu­­curești, Rm-Vâlcea. Enumerăm Infoarena, Campion, Prosoft@Nt, Micul Gates, Romanian Master of Informatics etc.

Mai rămân de menționat concursurile europene care au avut ediții și în România: Balcaniada de Informatică pentru juniori și pentru elevi de liceu, Concursul țărilor central europene, Concursul internațional Shumen-IATI.

Anii 1999-2000 aduc alte schimbări importante în informatica și informatizarea din școli printr-un program guvernamental generos finanțat: Proiectul SEI – Sistem Educațional Informatizat. Se fac dotări în toate școlile din România cu rețele de calculatoare și software educațional adecvat programelor școlare. De asemenea, se instituie și un vast program de training IT&C, o alfabetizare informatică a cadrelor didactice. Proiectul a prevăzut și managementul informațiilor esențiale din școli și licee: elevi, cadre didactice, bugete școlare. A fost, practic, cel mai mare proiect de sprijin informatic a rețelei educaționale din România. Din păcate, nu a fost continuat decât cu un nou val de dotări cu calculatoare și software, în anii 2008-2009.

Menționez și contribuția unor mari firme, implicarea lor în educația digitală a elevilor și profesorilor: Microsoft, ­Oracle, Cisco, Google, Softwin-Intuitext. Aceștia au oferit resurse importante ce au venit mai ales în sprijinul pregătirii cadrelor didactice: It-Academy, Oracle Academy, Cisco Networking Academy, portalul de resurse www.didactic.ro.

Un sprijin gratuit interesant, foarte modern, este Cisco Networking Academy, care oferă de mai bine de 20 de ani, gratuit, o platformă (Netspace) de pregătire a elevilor și profesorilor instructori în domeniile IT-essentials, Net­working, CyberSecurity, Linux-essentials, programare C++ și Python etc. Elevii și profesorii obțin gratuit certificate recunoscute internațional, asimilându-i cu tehnicieni specialiști IT&C. Uniunea Profesorilor de Informatică din România susține de la început această mișcare, având în palmares mii de profesori și zeci de mii de elevi absolvenți. Este important de menționat că în anul 2020 am finalizat traducerea în limba română a cursului IT-essentials, versiunea 7.

Am amintit și portalul didactic.ro, considerat unic în lume prin complexitatea resurselor, numărul foarte mare de utilizatori înscriși, diversitatea subiectelor de colaborare între educatori. Dezvoltarea portalului realizată de Softwin, divizia Intuitext, a început din anii 2002-2003. De atunci până astăzi portalul a strâns peste 1.100.000 de utilizatori înregistrați și are o audiență medie zilnică de peste 50.000 de educatori, părinți, elevi. Resursele pe care și le împart educatorii, postate pe portal, sunt în număr de aproape 400.000.

Ca resursă de materiale pentru predarea informaticii în gimnaziu, în afară de ceea ce este pe portalul didactic.ro, bogăția de materiale de pe www.infogim.ro, portal realizat de UPIR, susținut de Google.

În ultimii ani, Uniunea Profesorilor de Informatică din România a dezvoltat proiecte ce au menirea să ajute profesorii pentru a-și face mai eficientă predarea informaticii în școli, mai ales la gimnaziu. Portalul de care am amintit mai sus este o dovadă. Dar și cursul acreditat „Abordarea jocurilor logice și a programării pentru școlari“, adresat cadrelor didactice din gimnaziu și din învățământul primar. Ne-am preocupat și de pregătirea profesorului digital printr-un curs acreditat ce are deja 4-5 ani vechime, „Competențe digitale cu resurse IT&C“.

Putem spune că Uniunea Profesorilor de Informatică din România a fost și este un factor important în dezvoltarea informaticii școlare, al sprijinului elevilor performeri, al formării „profesorilor digitali“, al construirii comunităților de elevi și profesori care își construiesc și împărtășesc resurse prețioase pentru predare/învățare.

Ce urmează în anii 2020?

Anticipăm un proiect al unei rețele naționale pentru educație. Un cloud cu resurse și suport pentru toți actorii implicați în predare/învățare. O comunitate colaborativă, constructivă, în care își vor avea locul atât instituțiile publice, cât și cele private, firme, ONG-uri, mediul de afaceri, orice altă entitate interesată în educația inițială, dar și cea continuă, pe tot parcursul vieții.

Anticipăm proiecte locale substanțiale care vor avea ca ținte sprijinul tinerilor din comunități mai mari sau mai mici.

Toate acestea vor beneficia de platforme dedicate, de instrumente specifice, astfel încât accesul la resurse să fie facil, adaptat nevoilor fiecăruia.

Lecția anului 2020 cu învățământ la distanță va fi pentru noi, UPIR, ca și pentru toți cei implicați în educație, un motiv de a oferi colegilor profesori, elevilor lor, soluții, proiecte, alternative online chiar și pentru învățământul în clasă, valorificând experiența a peste 20 de ani de activitate.

Mărturia unui profesor din Orăștie: Daniel Popa

Primul meu contact cu lumea informaticii a fost în anul 1986, când eram elev în clasa a 8-a la Liceul de Chimie Industrială din Orăștie, unde am întâlnit un calculator aMic. Sub îndrumarea prof. Alexandru Lăscoi am început să studiez programarea în limbajul BASIC. Preluam programe din cartea cu care venise calculatorul, le scriam pe calculator și apoi le modificam să văd ce se întâmplă. Cum nu exista o metodă de salvare a programelor, durata de viață a acestora era scurtă: în fiecare zi un alt program…

Odată cu intrare la liceu (Liceul Industrial „Aurel Vlaicu“) am făcut cunoștință cu TIM-S. Un calculator ceva mai evoluat decât aMic, dar cu aproximativ aceeași arhitectură internă. Programarea se făcea tot în BASIC, comenzile fiind scrise pe taste. O anumită combinație de taste ducea la scrierea în program a unei comenzi. De această dată aveam avantajul că puteam salva programele pe casete.

În scurt timp s-a format un „cerc de informatică“ în care elevii învățau unii de la alții cum să programeze. Elevii acestui cerc aveau o cheie a „laboratorului de informatică“, laborator care avea un singur calculator. Se făceau programări pentru a avea acces la calculator. Deoarece nu aveam jocuri, ni le-am scris:

Clonă de MS PACMAN, unde ne chinuiam să programăm niște fantome cât mai „deștepte“, care să ne vâneze. Pe lângă partea în care dezvoltam „inteligența“ fantomelor, mai era și partea „artistică“, în care încercam să creăm o fantomă cât mai realistă, folosind o imagine de 8×8 pixeli. Fantomele încercau să prindă personajul controlat de jucător, jucător care încerca să „mănânce“ cât mai multe puncte din labirint. Jucătorul, prin strategia lui de mișcare, trebuia să facă fan­tomele să se plimbe cât mai mult, deoarece acestea lăsau în urmă puncte, iar fantomele trebuiau să încerce să prindă jucătorul ocolind obstacolele ce formau un labirint.

Cursă de mașini pe un drum ce se construia dinamic. Jucătorul trebuia să mențină mașina pe un traseu sinuos.

Jocuri asemănătoare cu Space Invaders.

Pe lângă jocuri, am mai scris programe cerute de profesori: desenarea graficului unei funcții, calculul derivatei într-un punct, rezolvarea ecuației de gradul 2, programe de fizică etc.

Pot spune că atunci am descoperit „învățarea prin proiecte“: ne propuneam să scriem un program care face ceva (joc, rezolvarea unei probleme, tragerea la sorți pentru campionatul de fotbal al liceului etc.) și învățam tot ceea ce era necesar pentru a ne atinge scopul.

Se învăța programare într-un mod haotic, neorganizat, dar distractiv.

Ajuns la facultate, în 1991, am întâlnit PC-ul: procesor 286, 640 KB RAM, fără HDD, boot-are din rețea de pe un server. PC-ul părea un monstru față de „bătrânul“ TIM-S, și cu toate acestea compilarea unui program C++ putea dura și 30 de minute…

Dacă în 1994 ni se părea că o stație SPARC cu 4 MB RAM era ceva extraordinar, azi un computer cu 4 GB RAM pare ceva normal, poate chiar depășit.

Mărturia unui profesor din Focșani

Cum a început informatica modernă la liceul nostru?

La Liceul Unirea din Focșani începutul a fost ferm/substanțial, odată cu crearea Centrului Interșcolar de Informatică, aflat în clădirea mică din fața liceului (1993-1994). Erau 5 mici laboratoare dotate cu calculatoare… 286, 386… cu memorie de 8 MB sau 16 MB, ceea ce pare imposibil acum. Mai era și un server UNIX care asigura legătura cu… lumea printr-o linie de telefon închiriată. Cred că toate calculatoarele adunate, vreo 40, nu făceau cât un telefon modest de acum… Dar dotarea, internetul, dispozitivele, erau faima liceului, erau în topul echipamentelor din liceele din România. Tot orașul venea să vadă cum e cu internetul, să deschidă un calculator bun.

Cum funcționa internetul? La început, nici măcar nu existau browsere! Puteam lua informații prin transfer de fișiere (FTP). Mesageria, e-mailul, funcționau pe baza unor protocoale de schimb de informații între servere (UUCP – Unix to Unix copy). Ca să citești un e-mail, foloseai un program care nu procesa decât text, de exemplu, PINE!

Să vă închipuiți că elevii stăteau cu zilele pe aceste calculatoare… Programau, se informau, se jucau… Acasă nu aveau calculatoare… În cel mai bun caz, o „mașinărie“ numită HC-85… un calculator fără HDD, informațiile erau salvate pe… casete cu bandă magnetică!

Când și cum v-a venit ideea de-a aduce internet liceului nostru? Cum ați procedat? Alături de cine ați colaborat? Mai erau și alte școli/licee care lucrau la proiecte asemănătoare? Cât de dificil a fost? Care sunt urmările acestui proiect, până în ziua de astăzi (+numele proiectului)? Care sunt planurile de viitor ale acestui proiect?

Ideea mi-a fot adusă de un program generos al Fundației Soros pentru o Societate Deschisă. Ei au oferit internet… Am colaborat cu directorul de atunci al liceului, dl Simion Ene, cu colegi profesori din țară. Da, mai erau câteva licee, în București, Ploiești, Suceava, Alba-Iulia. Proiectul s-a numit Computere pentru Licee. Dar eu am inventat și unul care se numea „Internet la Bunica“, cu care am extins internetul de la CNU către școli din mediul rural. La CNU era un centru de comunicații sprijinit de Romtelecom (Telekom actual) și, evident, de Fundația Soros, mai ales prin cel care a devenit prietenul meu Nicolai Sandu, un mare susținător al programului.

Efectele proiectului sau ale multor proiecte ce au urmat, sunt absolvenți, oameni de valoare care acum lucrează în mari companii. Un exemplu este Tudor Leu, inginer la Google, NY.

Pe viitor, vrem să dezvoltăm ceea ce numim inovație și creativitate folosind IT&C și comunicații. Vrem să vă vedem pe voi, elevii, oameni speciali care să ducă mai departe ceea ce am început noi!

de Emil ONEA – profesor, director executiv UPIR

Articol publicat în numărul 14-15 al revistei Tribuna Învățământului