Câteva ştiri recente pun foarte serios în discuţie ceea ce ar putea însemna scenariul unei şcoli postumaniste, pentru unii scenariul şcolii de mâine. Iar aceste informaţii sunt probabil doar avangarda unor schimbări ce ameninţă a fi ameţitoare. Am putea spune că se profilează un fel de „schimbare de front“ în educaţie, iar primele semne au sosit la noi, aşa cum vântul precede eventual furtuna. Ni se spune astfel că  în mult lăudata şcoală finlandeză, conţinuturile asociate  poeziei ca formă specifică a artei au fost scoase/sau ar putea fi scoase din programa şcolară. Argumentele, chiar dacă nu au fost evidenţiate (se pare că mai nimeni nu este „scandalizat“ de o asemenea idee şi atunci nu sunt necesare nu ştiu ce argumente!), pot fi doar bănuite. Poezia a devenit tot mai mult astăzi un fel de nişă a literaturii, fiindcă numărul cititorilor de poezie pare a fi scăzut constant în întreaga lume civilizată… Motivul cel mai serios este probabil acela că poezia este mai puţin un limbaj şi mai degrabă un metalimbaj, căci dincolo de ceea ce spune la prima vedere, poezia este, de fapt, semnificativă prin ceea ce spune… la a doua vedere. Şi atunci stai şi te întrebi de ce ar fi necesar ca elevul din sistemul de învăţământ obligatoriu să studieze la şcoală Poezie şi Poeţi. Judecăţile de acest tip pot fi însă lărgite şi cu privire la alte domenii ale educaţiei cărora azi i se acordă încă o anume semnificaţie şi se regăsesc în planurile-cadru de învăţământ: muzica sau filosofia, de exemplu. De altfel, mai toată lumea a observat că disciplinele din zona umanistă au suferit, în ultimele decenii,  modificări serioase de concepţie privind predarea-învăţarea, modificări care tind, în fond, să le dea o altă semnificaţie, aceea de instrumente de comunicare, cel mai des, şi nu de domenii ale culturii clasice care presupun şi o perspectivă istorică, şi informaţii şi asumare a unui trecut al umanităţii ca mod de edificare şi identificare a omului ca specie. Este adevărat  că deocamdată o anume inerţie face ca elementele de cultură umanistă să reziste încă în plaja educaţiei şcolare gimnaziale şi liceale, dar presiunea asupra acestor modele pare a fi foarte mare. Este suficient să evocăm aici ceea ce s-a întâmplat cu examenul oral la limba şi literatura română, probă de bacalaureat până mai ieri-alaltăieri, metamorfozat acum într-o aşa-zisă verificare a competenţelor de comunicare orală. Pentru finalităţile studiului liceal, examenul oral la limba şi literatura română ar fi putut deveni, printr-o atentă acomodare,  tocmai acel gen de evaluare (greu de cuantificat, altminteri) care să verifice atitudini, valori, comportamente, adică exact ceea ce nu se mai evaluează în şcoala de azi… Nu s-a întâmplat acest lucru, iar acum inerţia este atât de mare, iar comoditatea contemporanilor nesfârşită, încât e greu de crezut că cineva ar putea lua decizia de a revalorifica examenul oral de bacalaureat în sensul celor de mai sus.
De fapt, şcoala de azi tinde să se transforme pe zi ce trece într-o şcoală  tot mai „practică“. Modele europene tiranice impun acest lucru. Că este nevoie de o regândire a dimensiunii „practice“ a şcolii, „a legării acesteia de viaţă“ nu încape îndoială şi am afirmat acest lucru recent. Că o vreme am plutit în educaţie într-un fel de „teorie“ aburoasă nu mai este un secret, vezi metamorfoza tuturor sau majorităţii liceelor industriale în licee teoretice la începutul anilor ʼ90. Dincolo însă de nevoia stringentă a revenirii la un echilibru firesc între studiul teoretic, academic, în liceu, şi însuşirea unor abilităţi practice, ceea ce îngrijorează şi alimentează scenariul unei şcoli postumaniste este condiţia de studiu a disciplinelor din domeniul umanist, cărora li se caută cu o insistenţă stupidă doar relevanţă „practică“, măsurabilă. Ne aflăm, cu alte cuvinte, în faţa unui fenomen care priveşte modelul uman pe care societăţile postmoderne şi-l doresc. Cel puţin la prima vedere, acest model nu poate decât să ne îngrijoreze prin efortul de a crea o fiinţă „nouă“, excesiv utilitaristă şi eficientă, cu reflexe standard, din care orice  întrebare „metafizică“ trebuie exclusă. Este semnificativă în acest sens grija excesivă a acestor societăţi de a se feri de tot ceea ar putea induce ideea de „suferinţă“, de „tragic“ în existenţă (selecţia textelor literare este poate un exemplu semnificativ!), de a exclude orice element „negativ“, de „îndoială“, „problematic“ din existenţa umană. Altfel spus, societăţile supertehnologizate nu mai au, se pare, nevoie de „omul interogativ“, cu atât mai puţin de cel grav-interogativ.
Aşadar, şcoala finlandeză, vestita şcoală finlandeză pentru care urcatul elevilor într-un copac se constituie într-un exerciţiu de „legare a şcolii de viaţă“, de experienţă unică (observaţia trebuie înregistrată doar pe jumătate sub registrului ironic, restul fiind totuşi o chestiune serioasă, de dezbătut!), vrea să scoată Poezia din programa elevilor din ciclul obligatoriu. Logica primară poate fi aceea că poezia, mai ales poezia,  chiar nu are nicio utilitate practică. Au spus-o poeţii înşişi, au spus-o criticii, au spus-o cei care au discutat problema artei în existenţa umană. Dar, potrivit acestei logici, e posibil, aşa cum spuneam, ca nici alte discipline de studiu umaniste care nu au altă finalitate decât aceea de  crea un „om problematic“ de care lumea de azi nu prea are nevoie să nu prea mai aibă ce căuta în planurile-cadru, fiindcă „omul problematic“ strică ritmurile imbatabile ale tehnologiei. E cazul filosofiei, cum spuneam, sau chiar cazul istoriei, căci, oricum, „din istorie, omenirea nu pare a  învăţa vreodată  ceva“, repetând greşelile trecutului cu o consecvenţă uimitoare. Ne întoarcem adică de unde am plecat, la scenariul unei „şcoli postumaniste“, în condiţiile în care există şi alte realităţi denumite post: postnaţional, postadevăr etc.
Este acest scenariu unul posibil sau cele de mai sus sunt doar o speculaţie pe care observaţii disparate, unele de detaliu, ne-am îndemnat să le consemnăm?! Iată o bună întrebare. Pentru că, în cele din urmă, întrebarea de fond este: se va ocupa şcoala viitorului doar cu formarea unor serii/generaţii de elevi pragmatici, eficienţi la teste standard, pe principiul că alte atâtea lucruri învăţate la şcoală nu „servesc la nimic în viaţă“ sau va continua să creeze disponibilităţile minime necesare pentru o fiinţă umană, edificată în continuare umanist,  care, în ciuda tehnologiei, se va confrunta mai departe cu propriile responsabilităţi şi valori morale şi cu limitele sale generate de ideea de timp sau de ideea morţii?
P.S. În ce ne priveşte, am urmărit fenomenul constituirii scenariului „şcolii postumaniste“ în ultmii 20 de ani, la limba şi literatura română. Dacă pe la începutul anilor 2000, minţi lucide şi-au spus că programele de literatură română pentru liceu erau „nefezabile“ (prea multe texte şi prea mulţi autori care trebuiau parcurşi, ceea ce era absolut adevărat!) şi că era nevoie de o rezonabilitate care să ducă însă la o creştere a calităţii însuşirii domeniului prin lecturi obligatorii, ei bine, aşteptarea lor a fost înşelată. Numărul textelor s-a redus, ca şi numărul autorilor, dar „lecturile obligatorii“, chiar aşa reduse numeric, au fost tot mai puţin parcurse, iar mijloacele de creare a disponbilităţilor pentru însuşirea de valori clasice s-au restrâns.
P.P.S. Ultimele două generaţii de elevi, devenite acum părinţi şi bunici, au  încă în minte, foarte vie, imaginea unei şcoli al cărei scop esenţial putea fi, într-o măsură dominantă, acela de a forma personalitatea preadolescentului şi adolescentului. Chiar şi în perioada de ideologie utopic-comunistă, şcoala a avut în spate un anume model, care descindea în fond dintr-un concept/viziune  renascentistă despre om, ceea ce presupunea o educaţie cuprinzătoare, academică, menită a da fiinţei umane toate punctele de reper ale unei existenţe profesionale, dar şi… umane. În acelaşi timp, vin semnale din Franţa  cum că ceva nu e în ordine şi că vechile valori trebuie cumva reabilitate. Dar despre aceste semnale, data viitoare.
Adrian COSTACHE