Cultura emoţională a profesorului (II)

Sorin Cristea
Prof. univ. dr. Sorin Cristea

„O scurtă incursiune în evoluţia conceptului de cultură emoţională”  permite identificarea „ideilor principale cu impact pozitiv” la nivel de fundamente epistemologice, valorificabile şi în contextul abordării personalităţii profesorului, dintr-o perspectivă specifică pedagogiei (vezi Maia Cojocaru-Borozan, op. cit., pp. 48-61).
Cercetările, iniţiate din anii 1960, dezvoltate în anii 1980, sunt amplificate în prezent, la nivel de: a) obiective care vizează orientarea afectivă a personalităţii în plan personal şi profesional; b) conţinut psihologic angajat (sentimente, evenimente afective, acţiuni cognitive şi noncognitive, conduite verbale şi nonverbale, schimbări psihofiziologice, autoreglări emoţionale); c) abordare interdisciplinară, prin relaţia pedagogie – psihologie socială, antropologie, filozofie; d) organizaţional, prin valorificarea cadrului creat de Asociaţia Mondială pentru Cercetarea Emoţiilor, fondată în 1984; e) susţinere ideologică, prin promovarea tezei lansată, mai de mult, de psihologia experimentală, conform căreia logica sentimentelor „poate avea un rol extraordinar în adaptarea individului la lume” (T. Ribot, Logica sentimentelor, trad., 2005, p. 48); f) analiză critică a modelului cognitivist care „a lăsat în umbră aspecte ale cunoaşterii emoţionale care influenţează evident calitatea activităţii umane” g) afirmare paradigmatică în zona creativităţii, prin funcţia de bază a emoţiilor pozitive care „constă în formarea şi consolidarea resurselor cognitive ale personalităţii”.
Cultura emoţională a profesorului (CEP) devine obiect de studiu specific preluat de o ştiinţă a educaţiei cu caracter aplicativ – teoria învăţământului superior pedagogic – care: a) fixează premisele social-istorice ale conceptului de cultură pedagogică, necesară în formarea iniţială şi continuă a profesorului; b) evidenţiază „geneza procesului de formare a culturii emoţionale a profesorului în perioada vizată”; c) elaborează fundamentele conceptuale, normative şi metodologice ale activităţii de formare a CEP; d) proiectează curricular un model de formare a CEP centrat pe relaţia dintre obiective (psihologice) – conţinuturi (pluridisciplinare: pedagogice – psihologice – antropologice – sociologice – filozofice/etice, axiologice, estetice; – manageriale) – metode (bazate pe introspecţie, cercetare/directă, indirectă, acţiune/reală, simulată) – evaluare, prin strategia evaluării/ autoevaluării continue/formative/autoformative/de progres); e) construieşte un tip-ideal al profesorului cu o cultură emoţională, demonstrată prin: inteligenţă emoţională; empatie pedagogică, susţinută afectiv; creativitate pedagogică, stimulată afectiv; autoreglare emoţional-volitivă a conduitei; atitudine caracterială consolidată afectiv la nivel superior; „rezistenţă profesională – indicatorul principal al CEP”.
În plan teoretic, dar şi normativ şi metodologic, o problemă importantă este cea a raportului dintre inteligenţa emoţională şi cultura emoţională a profesorului. Deşi „aparent asemănătoare, la nivelul fundamentelor criteriologice cele două concepte sunt totuşi diferite” prin conţinut psihosocial predominant şi sferă de referinţă, angajată pedagogic.
Inteligenţa emoţională reprezintă o capacitate psihologică, raportabilă la coeficientul de inteligenţă generală (IQ), dar şi la inteligenţele multiple (interpersonală şi intrapersonală). În educaţie poate fi promovată ca obiectiv psihologic, exprimat în termeni de „competenţă emoţională” care vizează „autocontrolul, zelul, perseverenţa şi capacitatea de autocontrol” – „meta-abilităţi ce determină cât de bine putem folosi talentele, inclusiv inteli­genţa pură” (D. Goleman, Inteligenţa emoţională, trad. 2001).
Cultura emoţională valorifică inteligenţa emoţională într-o perspectivă mai largă. La nivelul educaţiei, include: a) produsele activităţii profesorului – proiectele de activitate care vizează şi obiective psihologice socioafective; b) instituţiile/organizaţiile specializate, care vizează un model-ideal al „şcolii prietenoase”;
c.) modalităţile de exprimare la nivel formal şi nonformal, caracterizate printr-o dominantă afectivă specifică, necesară în construcţia şi realizarea oricărui mesaj pedagogic.
Prof. univ. dr. Sorin CRISTEA