Cultivarea neîncrederii în școală

4 sus-1O educatoare care le vorbea urât copiilor și țipa la ei a fost reclamată, suspendată și anchetată, iar până la urmă a plecat singură din învățământ. Binele a învins, chiar repede și fără probleme, cumva nemulțumiți fiind eventual doar cei care contau pe subiect din punct de vedere mediatic și s-au trezit că trebuie să caute altceva. De fapt, subiectul ar fi trebuit să provoace o deschidere tocmai după ce el, ca atare, s-a închis.
Felul incontestabil dăunător copiilor în care se manifesta educa­toarea a fost dovedit printr-o înregistrare audio a vorbelor ei obiș­nuite, de fiecare zi, din lucrul cu grupa. Nici măcar autenticitatea înregistrării nu a fost pusă la îndoială și nu s-a pus problema vreunei ieșiri accidentale. Nu avea cum, pentru că a reieșit clar și imediat că firescul educatoarei acela era, adică incompatibil cu educația. Anormal este felul în care a fost „demascată”: cu un reportofon cusut de îmbrăcămintea copilului a cărui mamă a făcut ulterior sesizare. Folosirea unui copil ca suport, la propriu, pentru obținerea probei este în neregulă. Ba, copilul fost pus să fie și parte într-un demers care nu poate fi făcut decât de persoane majore. Și mai rău este că, într-o asemenea situație, calea urmată a fost una ascunsă, de ase­me­nea la propriu, adică prin coaserea pe dede­subt a ceva de care nu trebuia să știe nimeni. Dacă nu a știut nici copilul, e rău, din cauză că el a fost folosit. Dacă a știut, e tot rău, pentru că i s-a arătat că dreptatea, rezol­varea trebuie obținute pe furiș, fără să știe altcineva („să nu spui la nimeni”, i s-o fi atras atenția), chiar atunci când este clar de partea cui sunt dreptatea și rezolvarea, așa fiind și în cazul de față, de la un capăt la altul.
Este grav și ar trebui să fie generator de întrebări pentru autoritățile Educației de ce cineva onest și îndreptățit fără dubii alege calea ascunsă ca să se arate astfel. Desigur, o face din neîncredere în sistemul de edu­cație. Despre atâtea situații, purtări, veritabile fenomene se știe că există, se practică, se perpetuează din generație în generație în școală: bani disimulați în „fondul clasei” și „fondul școlii” (chiar vehiculați prin asociații, cu chitanțe), forțarea elevilor prin note mici să vină la meditații pe bani, obligarea elevilor să cumpere cărțile profesorilor de la clasă ca să învețe de pe ele pentru bacalaureat (inclusiv sau mai ales ale unor profesori cu promoții multe trecute prin mână și cu tarife pe măsura notorietății la meditații), refuzul de a organiza program școala după școală în școală, ca părinții să fie obligați să plătească program de același fel organizat privat de câte cineva din aceeași școală etc. Pentru orice semnalare de acest fel se cer dovezi. E firesc, dar în ace­lași timp e practic imposibil de adus așa ceva. Se adaugă o serie de condiționări care blochează aproape orice demers din faza de inițiere: trimiterea de către autorități a sesizării pentru rezolvare tocmai în școala vizată (frecvent, exact unora dintre cei vizați), apariția la comandă a unor „declarații”, „adeziuni” etc. date de elevi și părinți cum că ei au convenit, au cerut, și-au dat acordul etc., corul forte al celor care acoperă orice suspiciune de neregulă cu justificarea că nu contează, din moment ce e spre binele copiilor.
Peste toate, s-a întins de ceva timp o neîncredere în acțiunea școlii ca partener al celor care îi sunt beneficiari. Este cultivată ideea unei relații contractuale, de serviciu public, de îndatorare, toate din partea școlii către elevi și familii. Școlii îi sunt contestate poziția socială și autoritatea intelectuală. Școala nu mai este arătată ca sprijin, ca îndre­p­tar în purtări și în cunoaștere. Evidențierea în toate felurile a reușitei în viața fără școală sau în direcții fără nicio legătură cu școala absolvită a devenit banalitate prin repetare. Sublinierea ca filozofie de viață că „nimic din ce-am învățat în școală nu mi-a folosit la muncă” e veche de zeci de ani și se transmite din generație în generație. Și mai grav, sunt frecvent ocolite și tot mai des negate competența, puterea și îndreptățirea școlii în a se pronunța și a interveni în probleme de învățătură, educare și bună creștere.
În aceste condiții, nu are cum să surprindă recursul, atunci când se ivesc diverse situații neplăcute și previzibil deranjante, la căi care ocolesc tocmai comunicarea directă cu școala și acțiunea legală, urmată în cadru instituționalizat. Pentru educația și formarea copiilor ca părinții (în sens larg, cetățeni) de mâine, este grav că se întâmplă astfel. Ei sunt crescuți conform păcătoasei idei că „mori cu dreptatea-n mână”, că „legile sunt pentru proști”, că „ei sunt mână-n mână”. Pasul următor este învățarea că, pentru a reuși, a fi admis, băgat în seamă etc., „trebuie să dai ceva, altfel nu…” În sens mai cuprinzător, copiii cresc învățând că interceptarea, filmarea, ascultarea cuiva sunt normale, reprezentând mijloace de căutare a dreptății.
Se vorbește mult despre nevoia „educației pentru…” Ce-ar fi dacă în contextul acesteia elevii (și părinții, pentru că ei au răspunderea minorilor) ar fi chiar educați și învățați practic ce căi să urmeze atunci când constată o nedreptate, când li se cere ceva ilegal etc. Nu ar fi deloc rău să existe ghiduri, modele, adrese, proceduri afișate pe site-uri și la aviziere, în sensul creării unei „autorități de protecție a consumatorului” de învățătură, educație și formare; desigur, creare nu în sens instituțional, ci atitudinal.
Florin ANTONESCU