Nu cred să fie cineva mulţumit de actualul bugetul alocat Educaţiei în România. Nici elevii, nici părinţii, nici profesorii şi nici guvernanţii nu cred că banii sunt suficienţi.De fapt, subiectul este de actualitate în foarte multe ţări. Particularităţile sistemului nostru provin din prelungirea nepermisă a unei crize într-un sistem de la care se aşteaptă soluţii pentru multe din problemele zilelor noastre.
Teoria conform căreia generaţiile de sacrificiu sunt invenţii ale regimurilor comuniste este serios zdruncinată. Condiţiile în care studiază elevii anului 2014 nu sunt în concordanţă cu performanţele aşteptate. Generaţia care ar trebui să readucă România printre ţările care au un cuvânt de spus în mileniul III este captivă într-un sistem de educaţie menţinut mereu la cota de avarie.
Teoretic, lucrurile stau bine. Educaţia este declarată prioritate naţională. Alocarea resurselor necesare este stipulată în lege. Numai că de la teorie la practică este… o prăpastie. (De „cale lungă” nu mai putem vorbi după un sfert de veac!)
Dificultăţile economice au fost mereu de netrecut. Explicaţii există. Nu se respectă legea pentru că sunt alte legi care permit acest lucru. Se colectează mai puţin decât era prevăzut. Sumele alocate, în raport cu nivelul colectărilor, ne situează la „nivel european”(!!!). În nicio ţară alocaţiile pentru Educaţie nu sunt mulţumitoare.
Am priceput. De fapt, cred că, în unele cazuri, elevii şi profesorii ar putea explica cauzele subfinanţării sistemului mai bine decât o fac unii oficiali guvernamentali.
În acest amalgam de nemulţumiri, remarcăm şi existenţa unor paşi în direcţia bună. Costul standard per elev în învăţământul gimnazial a crescut cu 72 de lei. Indicatorul esenţial pentru finanţarea de bază a unităţilor de învăţământ a ajuns, în acest an, la 2.492 lei pe an. Suma reprezintă cheltuielile cu salariile, sporurile şi indemnizaţiile stabilite prin lege, precum şi contribuţiile aferente acestora. Simultan a fost majorat şi costul standard per elev privind cheltuielile cu pregătirea profesională, cheltuielile cu evaluarea periodică a elevilor şi cheltuielile prevăzute la articolul bugetar „bunuri şi servicii” de la 301 lei în 2013 la 306 lei.
Un calcul simplu arată că, în total, un elev beneficiază pe parcursul unui an de 2.798 de lei din bugetul de stat. Ar mai trebui să se adauge sumele alocate din bugetele locale pentru cheltuieli de întreţinere şi reparaţii, dar, cu câteva excepţii, situaţia financiară a primăriilor nu este mai bună decât a şcolilor.
În principiu, lucrurile nu sunt foarte greu de priceput. Economia abia şi-a revenit dintr-o criză lungă şi complicată. Alimentarea bugetului de stat nu este la nivelul prognozat. Vinovaţii nu fac parte din sistemul naţional de educaţie. Asta e o altă poveste! Am priceput şi că guvernul este preocupat de îmbunătăţirea finanţării. Prin paşi mici se încearcă atingerea unor ţinte strategice, vitale pentru orice societate. Evident, prea mici! Trebuie totuşi înregistrate bunele intenţii.
Sunt şi lucruri pe care nu le putem pricepe. Priorităţile declarate ar trebui susţinute. Nimeni, nici la Putere, nici în Opoziţie, nu a declarat vreodată că cetăţenii lipsiţi de libertate sunt prioritate naţională. Cu toate acestea, pentru un deţinut statul român alocă lunar 2.397 de lei. Cea mai mare parte a banilor este destinată cheltuielilor de personal (1.619 lei). Adică, la nivelul unui an, bugetul României asigură 28.764 de lei pentru fiecare deţinut. De 10 ori mai mult decât pentru un elev!
Bine, oamenii trebuie hrăniţi, păziţi şi instruiţi. E altă poveste. Menţinerea lor în detenţie reprezintă nu numai o pedeapsă, ci şi o măsură care vizează siguranţa tuturor cetăţenilor.
Mai găsim exemple! Pentru întreţinerea unui câine fără stăpân, într-un adăpost specializat, primăriile cheltuiesc sume cuprinse între 450 şi 600 de lei. Pe lună! Adică 6.000 de lei pe an, socotind o valoare medie de 500 de lei lunar. Nu cred că mai există comentarii. Nici problema câinilor fără stăpân nu a fost declarată prioritate naţională. Nu există nicio lege care să prevadă o alocare minimă din bugetul naţional. Şi totuşi. Pentru un câine, în România zilelor noastre, se găsesc de două ori mai mulţi bani decât pentru educaţia unui copil. De unde bani?
Şi această problemă trebuie rezolvată. Cu echilibru şi cu respectarea standardelor europene. Nimic de zis!
Dar ce ne facem cu elevii? Şi la ei sunt standarde europene! Ce se întâmplă cu profesorii? Presiunea mediatică nu e la fel de mare în cazul şcolilor. Nu există ONG-uri care să lupte pentru drepturile celor din sistemul naţional de educaţie. Ar trebui înfiinţate?
Ioan ARDELEANU