Ce e nou în dezbaterea planurilor-cadru

Lucrurile încep să se repete. Semn de oboseală a protagoniștilor dezbaterii?!… Se cere revenirea la punctul de plecare. (Punct și de la capăt!) Din inflamarea inițială nu a rămas decât o temă recurentă care privește soarta unor discipline de studiu fundamentale, parte din ce se numește componenta identitară a educației; sub semnul întrebării se află destinul celorlalte discipline ce s-au vrut a fi, nici mai mult, nici mai puțin, dovezile celei de-a doua sau a treia „europenizări” a școlii românești. Cititorii bănuiesc la ce fac trimitere: la Drepturile copiilor, la Educația interculturală, la Educația pentru cetățenie democratică… În total vreo patru sau cinci discipline nou conturate în variantele planului-cadru.
În același timp, a avut loc și o ușoară deplasare a discuției, firească în opinia noastră, către „conținuturile” unor discipline de studiu, fiindcă oricât am încerca să alegem apele, ele nu se pot alege cu ușurință. Nu putem încerca să ameliorăm calitatea școlii preuniversitare, separând categoric planurile-cadru de programe, chiar dacă pentru logica dialogului ar trebui evitat acest lucru. În același timp, nu poți evita întrebarea de ce, în condiții de X ore, la Disciplina Y, în vechiul plan-cadru, rezultatele pe ansamblu ale învățământului preuniversitar sunt modeste sau chiar proaste. Nu voi da aici exemple pentru a nu stârni nu știu ce umori, dar în mod sigur o asemenea întrebare trebuie pusă, pentru a se găsi o explicație cu ocazia discutării programelor.
Că o asemenea „deplasare” a discuției a avut loc ne-o argu­men­tează și cele două pagini de text publicate în ultimul număr din fe­bruarie al revistei Tribuna. Este vorba despre un text pe care-l sem­nează Consiliul Consultativ al Profesorilor de Limba și Literatura Română și Limba Latină din Județul Mureș, intitulat „Limba și Literatura Română – criteriul princeps în educație”.
Un preambul al textului ne spune că: „elevii dau semnale clare că e nevoie de o schimbare a paradigmei didactice de până acum. Se impune mai mult ca niciodată un studiu inter-, cros-, transdisciplinar, pe module/arii de învățare (depășindu-se nivelurile disciplinare) cu valori, atitudini, competențe bine fundamentate”. Se adaugă imediat că „până la asemenea reforme, măcar să se introducă în evaluarea la fiecare disciplină un criteriu care să vizeze folosirea corectă a limbii române”.
Detectăm aici două aspecte, pe care însă autorii documentului se sfiesc să le aprofundeze: nevoia de sinteză în învățare (studiu trans-, cros-disciplinar etc.!) și o evaluare a folosirii limbii române în școală în condițiile în care un anume specific se tot impune, fără voia noastră, în relația profesor-elev: e vorba de limbajul mai general al comunicării, dar și de un limbaj specific disciplinelor de studiu și care ar putea începe cu cel matematic, de exemplu, cu vestitul „funcție de…”, în loc de „în funcție de…”, și ajunge probabil până la disciplina filozofie. Paradoxal, starea limbii române începe azi în școala românească de la limbajul profesorului, care, după decenii de „invenții lingvistice” și după apariția unor manuale „fel de fel”, s-a „eli­­berat”, căpătând adesea elemente derutante, care și-au pus pece­tea asupra limbajului din școală (exclud din această discuție pro­blema limbajului vulgar). De aceea, problema semnalată este cu adevărat serioasă și e nevoie, urgentă probabil, ca un criteriu de evaluare, măcar a manualelor școlare, dacă nu și a profesorilor, să fie „folosirea corectă a limbii române”.
Însă dincolo de aceste semnale pertinente, curios sau nu, Con­siliul Consultativ al Profesorilor din Mureș aloca o mare parte din text problemei manualelor școlare. Iar ceea ce surprinde în text cu privire la tema manualelor este „atacul” fără precedent pe care-l execută autorii materialului asupra tuturor manualelor școlare de limba și literatura română (mai mult de 10 din câte știu). Ne spun autorii textului: „Ei bine, în cazul disciplinei limba și literatura română, această dimensiune socială, orală (?!…) și culturală a manua­lului s-a diluat în ultimii ani (observație care nu trebuie respinsă din start!) după care adaugă fără ezitare: „Viziunea inactuală, îngustă asupra disciplinei și structurarea precară a conținutului care răzbat din manuale ne-au determinat pe noi, profesorii acestei discipline, să nu mai avem încredere în manual. Profesorul de Limba și Literatura română a trebuit să se reinventeze pe de-a-ntregul, să găsească metoda-metodelor și copiatorul cel mai performant pentru a putea face față la atâtea fișe de lucru, care suplinesc sau completează (prea mult) manualele”.
Ce se poate înțelege oare de aici, in extremis: că cel puțin o parte însemnată dintre profesorii de română din județul Mureș n-au avut, se pare, alt obiectiv, de vreun deceniu și mai bine încoace, decât „să lupte” cu manualele școlare, cu găsirea de metode prin care ei a trebuit să „apere” elevii de niște manuale proaste, adevărate „produse toxice” pentru bieții elevi, deciși să nu le mai cumpere. Măi, să fie!… Mărturisesc că n-am citit până acum, dincolo de retorica de doi bani a celor care și-au făcut un obicei din a „înjura” manualele alternative, cel mai des fără argumente și, sistematic, fără le citească (de la acade­micieni la ziariști!), mărturisesc, așadar, că n-am citit până acum un asemenea punct de vedere care realmente deconcertează, în condițiile în care cele mai multe dintre cele peste zece manuale de Limba și Literatura română oferă suficiente conținuturi și tehnici de interogare a acestor conținuturi în vederea însușirii de către elevi a unor cunoștințe, eventual a unor competențe.
Poate realizând că o asemenea judecată publică făcută de specialiști este cumva prea dramatică, autorii adaugă totuși: „Cu toate acestea, raportarea la manuale de Limba și Literatura Română este una extrem de nuanță (am citit bine, oare?!…): de la atitudini idolatre față de ceea ce este scris în manual (ca tablă de legi de la care nu poți/nu știi să te abați) până la atitudini păgâne (?!…) în care se predă după ureche”.
Fără îndoială că orice subiect poate și trebuie dezbătut în condițiile în care reverberațiile alcătuirii unor noi planuri-cadru angajează întreaga finalitate educativă a școlii. Totuși relația cea mai directă pe care o stabilește planul-cadru este aceea dintre el și pro­grama disciplinei de studiu, și nu aceea dintre plan-cadru și manual. În fapt, între ultimele două nu există nicio relație directă.
Trecând însă peste „surprize” de acest gen, trebuie spus că multe dintre observațiile cuprinse în docu­mentul Consiliului Consultativ al Pro­fe­sorilor din Mureș, mai ales cu privire la Programa de gimnaziu, conțin adevăruri ale unei stări de fapt. Așa cum și discutarea relației dintre programa disciplinei de studiu și evaluarea prin teste și exa­mene națio­nale reprezintă, și aceasta, o problemă reală. Ceea ce nu se degajă din docu­mentul citat este un punct de vedere al autorilor, care ne-ar fi permis să sta­bilim unde se află profesorii din jude­țul Mureș pe o scală a schimbărilor su­fe­rite, în ultimii 15 ani de predare-învă­țare la limba și literatura română. Sunt acești colegi ai noștri adepți, în conti­nuare, ai vechiului mod de a preda literatura (academic!), au nostalgia acestui model?
Adrian COSTACHE
P.S. Un indice al modului în care autorii privesc, se pare, statutul disciplinei, conținuturile și finalitățile acesteia ar putea fie, fără să facem un caz din asta, prezența unei formulări de genul: „E clar că trebuie făcut de toate, dar când?… (Solicitând prin asta creșterea numărului de ore de română!) Personal, nu cred deloc că trebuie făcut chiar de toate (să înțeleg prin asta „totul”?!), știu doar că în contextul actual de ore și cerințe, faptul că un număr însemnat de elevi de 14-15 ani au reale dificultăți privind lectura și înțelegerea unui text mă determină să spun că adesea facem, probabil, de toate, dar facem mai puțin, „ce trebuie”, ce-i esențial adică!… Dar asta-i poate chiar marea problemă a Limbii și Literaturii Române în școala de azi.
P.P.S. Între timp a apărut, pe site-ul „Dascăli.ro”, o a cincea variantă de plan-cadru. Deocamdată ea păcătuiește prin faptul că a mărit practic numărul de discipline de studiu la 17, dacă am numărat bine. În același timp, acest plan-cadru propune (ca și Consiliul Elevilor!) aducerea clasei a IX-a în gimnaziu. N-am să comentez această idee a aducerii clasei a IX-a în gimnaziu, ci doar să-l citez pe actualul ministru al Educației într-o afirmație de bun-simț: „Copilul termină clasa a VIII-a în zona rurală, lângă părinți, dar trebuie să meargă la liceu și familia nu are resurse. Aproape 25% din acești copii renunță și îi pierzi aproape definitiv. Clasa a IX-a să rămână acolo, în comunitatea lui. Când termină clasa a IX-a, copilul are vârsta potrivită să semneze un contract de ucenicie, reușește să meargă într-un sistem dual cu sens”, declara ministrul Adrian Curaj pe 1 februarie.