De ceva vreme, media de specialitate găzduiește opinii despre variantele de plan-cadru propuse de MENCS. Dezbaterea este dezbatere și nu poate să producă niciun rău. Atât timp cât cei care înregistrează opiniile și iau decizii au expertiză.
Despre ce vorbim? Ministerul Educației Naționale și Cercetării Științifice a decis că a sosit momentul să schimbe planurile-cadru din învățământul gimnazial. Pe înțelesul tuturor, se dorește modificarea listei disciplinelor care se studiază în școlile gimnaziale și numărul de ore alocat acestora.
Conștienți de importanța unui asemenea demers, inițiatorii au solicitat o dezbatere publică. S-a demarat un program, destul de bine structurat, în care au fost colectate și opiniile cadrelor didactice. Ce a ieșit s-a văzut! Nemulțumirile acumulate în câteva decenii, amplificate de incompetența multora din cei desemnați să gestioneze sistemul, au explodat. Asociațiile profesionale, Academia Română, federațiile părinților, federațiile profesorilor și asociațiile elevilor au desființat pur și simplu toate cele trei variante.
Demersul nu a fost abandonat. Nici vorbă. Conform legilor infailibile ale lui Murphy, „Dacă există trei cauze care pot determina eșecul unui expe­riment și sunt eliminate toate 3, apare imediat a patra!” Așa s-a întâmplat și acum. Extrem de repede. Reprezentanții elevilor s-au întâlnit la Oradea. Ministrul a discutat cu alți experți și a apărut cea de-a patra variantă. Și ea este suspusă dezbaterii publice, dar șansele de a mai schimba ceva sunt practic nule. Nu mai e timp… lumea a obosit… partenerii de dialog s-au plictisit… unii și-au atins obiectivele… etc. Cui îi mai pasă?! Déjà vu!
Cele mai multe obiecții și cele mai vizibile – în același timp – au fost legate de variantele care vizau fie diminuarea orelor alocate pentru studierea disciplinelor Istoria românilor și Limba și literatura română, fie includerea lor în arii curriculare sub alte denumiri. Protestele formulate, extrem de ferm și de argumentat, au găsit ecou în rândul decidenților.
Varianta nouă a apărut din dorința reprezentanților MENCS de a „scoate cămașa” într-un mod onorabil. Cât de cât.
A patra variantă – „făcută, și nu născută” – a fost elaborată de o comisie întocmită ad-hoc, din persoane/personalități selectate nu se știe cum. Care au muncit nu se știe cât timp în nu se știe ce condiții și sub ce constrângeri.
Bun!
Școala trebuie să urmeze îndeaproape evoluția societății. Polarizarea/antagonizarea profesori versus elevi și părinți trebuie depășită. Parteneriatul dintre formatori și formabili, dintre cadre didactice și bene­ficiarii direcți și indirecți ai demersului educațional trebuie reinstaurat. Pe baze corecte. În condiții reciproc avantajoase sau cel puțin acceptabile.
Aflăm de la autorii noii variante că actualele programe au hibe: „un conținut mult și fără rost, trădând dorința de a epata a autorilor”, școala funcționează ca un adevărat pat al lui Procust, în care elevii nu își pot dezvolta propriile înclinații, fiind priviți ca niște roboți de învățare etc…”, „este necesară adecvarea conținutului curricular la specificul comunității, economic, geografic, social, cultural, legat de tradiția locu­lui în care trăiesc și muncesc”.
Nu voi comenta în niciun fel formulările extrase din expunerea de motive. Prezumția de bune intenții este acceptată. Mă întreb însă dacă și mai ales când au fost ultima dată într-o școală propunătorii variantei finale? Sunt curios să aflu dacă au cunoștință despre modul în care se desfășoară proba orală de limba și literatura română în cadrul examenului de bacalaureat. Probă în care niciun candidat nu poate fi declarat respins. Chiar dacă nu poate rosti două cuvinte în limba română. Acolo, într-o probă importantă, candidatul identifică emițători și receptori care nu au nicio legătură cu melodicitatea poeziilor lui Eminescu. Și gata! Indiferent de calificativul obținut, merge mai departe.
Sigur că sunt probleme! Sigur că actualele planuri-cadru sunt departe de ceea ce ar trebui să fie, dar varianta cvasiimpusă de MENCS nu este o soluție acceptabilă. Este, cel mult, un nou experiment la nivel național.
Într-un război declarat istoriei și literaturii române, științele naturii au devenit victime colaterale. Elevii nu vor mai studia fizică, biologie sau chimie. Toate acestea vor fi înglobate într-un haloimis numit „Științele vieții” sau „Științele mediului”. Vor avea una sau două ore pe săptămână în care se vor întâlni cu descoperirile care au revoluționat secolul. Excelent!!!
În același timp, educația tehnologică rămâne componentă esențială în cheia de boltă a curriculumului reinventat. Poate că, în opinia inova­torilor, planul-cadru propus va permite adaptarea legilor lui Newton sau ale lui Mendel la specificul local. Poate!
Poate că nici părinților, nici elevilor și nici unor responsabili din minister nu li s-a explicat destul de clar că școala trebuie să păstreze identitatea națiunii și să pregătească viitorul. Dezvoltarea industriei nu se poate face fără acces la tehnologiile de ultimă generație – bazate, vrem, nu vrem, pe descoperiri științifice. Când vom constata că s-a greșit, unde vom găsi specialiștii de care avem nevoie și cât timp va fi necesar pentru a redeschide facultățile pe ușa cărora actualul plan-cadru pune lacătul?
Încă de la Pestalozzi în programele școlare fizica și chimia au depășit ca importanță religia și latina. Ne întoarcem în secolul XVIII? Devenim o națiune de translatori și consumatori ai bunurilor produse altundeva sau vrem să avem propria identitate într-o Europă a națiunilor?
Se mai vorbește de reducerea numărului de discipline și de eliminarea secvențelor care implică memorarea. Păi, studiul unei limbi moderne/străine nu implică memorare? Învățarea unor reguli (de circulație de exemplu) se poate face doar în registru logic. Cum să reciți o poezie fără să apelezi la memorie? Unde s-a inventat computerul fără memorie? Dacă la noi, atunci trebuie brevetat repede.
Și dacă în catalog figurează, în loc de 15 discipline, doar 11, dar elevii învață tot ceea ce învățau înainte, s-a schimbat ceva? Sau s-a vopsit doar gardul?
Ioan ARDELEANU