Domnule profesor, ne aflăm într-o perioadă extrem de tensionată de negocieri salariale, pe noua lege de salarizare. Cum comentați rezistența Guvernului Cioloș la propunerile sindicatelor, în condițiile în care Parlamentul și-a votat anul trecut dublarea salariilor, pensii nerușinate de lux, iar partidele politice cu aceeași nerușinare și cinism cer pensii de lux și pentru aleșii locali?
Din păcate, după anul 1989, sistemul de învățământ românesc a fost victima unor constante abordări politicianiste, lipsite de viziune, dar și de responsabilitate pentru prezent și viitor. Altfel nu înțeleg diferența de viziune, dintre fostul și actualul Executiv, în ceea ce privește salarizarea personalului plătit din fonduri publice. Bugetul este același, sursele de colectare sunt aceleași, principiile de bază ale elaborării sale sunt aceleași, indicatorii macroeconomici sunt aceiași, doar strategia și prioritățile par a fi devenit altele. Mă întreb, având drept elemente de comparație nivelul de salarizare al colegilor noștri din celelalte state membre ale UE și nivelul de evoluție al acelor state, dar și în perspectiva aderării României la moneda unică europeană, cine greșește: Guvernul Ponta care, cu mare greutate, este adevărat, și după multe runde de negocieri dure cu reprezentanții sindicatelor, a fost de acord cu elaborarea unei legi a salarizării prin care salariile din învățământul preuniversitar ar fi urmat să crească, treptat, în perioada 2016-2019, cu circa 100-105% față de nivelul actual (inițial se plecase de la o creștere de cel mult 60%), sau Guvernul Cioloș, care a decis să arunce într-un sertar sau chiar la coșul de gunoi acel proiect negociat, oferind în schimb o creștere a fondului de salarii în sectorul bugetar cu 12% în următorii patru ani? Oare tehnocrații sau „experții” nu înțeleg că nu putem vorbi despre stabilitate, progres și viitor fără educație? Chiar nu înțeleg că omul sfințește locul și că este nevoie, înainte de orice, de motivarea financiară a resursei umane din învățământ ori preferă o Românie în care capitalul (autohton sau străin, ce mai contează?) să dicteze, iar forța de muncă înalt calificată să fie plătită la nivelul la care în alte state membre ale UE nici muncitorii necalificați nu acceptă, condamnându-ne astfel la stagnare economică, sărăcie, lipsă de interes sau chiar emigrare?
În ceea ce privește salariile, indemnizațiile și pensiile „aleșilor” (asta pe lângă banii pentru cazare, transport, diurne, întreținerea cabinetelor parlamentare, abonamente la telefonie și internet, și cine știe câte altele), ieșirea lor din cadrul unei legi unitare a salarizării personalului plătit din fonduri publice, dar și marea diferență dintre salariul minim și cel maxim demonstrează lipsa de respect pentru cetățenii României, lipsa unor principii morale, dar și ruptura lor de alegători, de cetățeni, de cei care îi votează și îi plătesc, dar pe care, spre a stabili distincția, în prea desele lor apariții televizate, demnitarii statului român îi numesc fie oamenii de rând, fie oamenii simpli. Au analizat, au cugetat și au ajuns la concluzia că majorarea salariilor în sectorul bugetar este necesară. Desigur, începând cu ei. Pentru ceilalți? Treptat și atât cât să fie acoperită inflația prognozată, pentru că, nu-i așa, bugetul este cam firav. Din păcate, viața politică românească este dominată de demnitari obezi, fizic vorbind, dar obtuzi din punct de vedere mental. Au găsit banii necesari pentru a-și mări propriile venituri, fără să mai supună dezbaterii publice spre aprobare și necesarele (pentru alții) criterii de performanță, dar nu găsesc de cuviință să respecte art. 8 al Legii nr. 1/2011 – Legea educației naționale, alocând învățământului 6% din PIB.
Din cauza salarizării umilitoare, calitatea profesională a celor care au intrat în ultimii ani în sistemul de învățământ a scăzut îngrijorător, ceea ce, evident, a dus la scăderea calității actului de predare. Ce salariu ar trebui să aibă un debutant pentru ca sistemul să-și permită o selecție reală a celor care acced la profesia de dascăl?
În ultimele aproape trei decenii, în societatea noastră au fost promovate false idealuri și valori, în timp ce mediul academic și cultural, școala românească și oamenii săi au fost sistematic neglijate. Statistic, oricum am compara, în cifre absolute sau raportate la produsul intern per locuitor, salariile personalului didactic din România sunt cele mai mici din Europa. Consecința tragică a politicii falimentare a guvernelor postdecembriste în privința educației este și lipsa de atractivitate a carierei didactice pentru absolvenții valoroși de studii superioare. Prin urmare,  s-a redus drastic baza de selecție a resursei umane, ajungându-se și la o mai slabă pregătire și motivație a cadrelor didactice. O altă explicație a scă­derii calității actului de învățare-predare-evaluare este și lipsa de interes și de pregătire a elevilor, la fel de grav afectați de lipsa de valori autentice sau, mai bine zis, de promovarea excesivă, prin mass-media, a falselor idealuri și valori. Din această perspectivă, analizele realizate evidențiază două concluzii îngrijorătoare: învățământul românesc ocupă ultimele locuri în ierarhiile europene sau mondiale, iar opțiunea prioritară a multor absolvenți este plecarea peste hotarele țării.
Mă întrebați ce salariu ar trebui să aibă un debutant pentru ca sistemul să-și permită o selecție reală a celor care acced la profesia de dascăl? Soluția este foarte simplă, după modelul finlandez: creșterea salariilor tuturor cadrelor didactice la o sumă care să reprezinte dublul salariului oricărui angajat din instituțiile deconcentrate, administrație, interne, apărare națională, consilii și ministere i-ar stimula pe cei deja angajați în sistem și mai ales ar face atractivă cariera didactică și ar seduce absolvenții de studii superioare foarte bine pregătiți. Altfel, acești tineri compatrioți se vor uita în continuare în grilele de salarizare și vor alege să lupte pentru un post bine plătit în instituțiile anterior enumerate, iar în școli vor ajunge doar printr-un accident nefericit și vor dori să stea acolo cât mai puțin.
Domnule profesor, care este situația în județul Constanța, în sindicatul pe care îl conduceți? Aveți cadre didactice care trăiesc la limita subzistenței? Ce salarii au acești oameni?
Din păcate, în județul Constanța situația nu este cu nimic diferită față de tot ceea ce știți că se întâmplă în întreaga țară. Așa că, da, avem foarte mulți colegi care se găsesc în situația a trăi la limita subzistenței, obligați lună de lună să supraviețuiască. Salarii? Să vedem: profesor debutant (0-2 ani vechime), 1100 lei net fără dirigenție/1250 lei cu dirigenție; profesor cu gradul didactic II, 6-10 ani vechime, 1208 lei net fără dirigenție/1323 lei net cu dirigenție, și profesor cu gradul didactic I, 25-30 de ani vechime, 1800 lei net fără dirigenție/2000 lei net cu dirigenție. Unii colegi mai pot adăuga câteva ore peste norma didactică, o gradație de merit, un spor pentru predare la simultan sau în zone izolate geografic, dar salariile tot mici rămân. În conformitate cu Raportul din 2013 al Organizației pentru Cooperare și Dezvoltare Economică, tariful orar brut în euro pentru profesorii din statele membre ale Uniunii Europene plasa România pe ultimul loc, cu 2,92 de euro, în timp ce în Ungaria se câștigă 16 euro, în Polonia 25 de euro, în Grecia 35 de euro, în Marea Britanie 48 de euro, în Germania 54 de euro, în Danemarca 57 de euro, iar în Luxemburg 85 de euro! Cam aceasta este realitatea și acesta este și diferența dintre statele care au înțeles rolul educației ca motor al dezvoltării durabile, al progresului, și statele care încă nu au înțeles acest adevăr.
De aceea, facem tot ceea ce este necesar și posibil pentru a permite angajaților din sistemul de învățământ constănțean să aibă un trai și un statut profesional și socio-economic decent. Alături de FSLI, federația sindicală din care facem parte, am acreditat și am organizat pentru mem­brii noștri o serie de cursuri gratuite de formare profesională. Avem un sistem închegat de ajutoare financiare (printre care și un program unic în țară, cred, de susținere financiară a colegilor noștri aflați în grea sufe­rință și în luptă cu boli considerate incurabile), o înțelegere negociată cu o mare firmă de carburanți, prin care membrilor noștri de sindicat li se oferă carduri pe baza cărora au reduceri la prețul litrului de combustibil și posibilitatea de acumulare a unor puncte bonus, pentru concediile de odihnă punem la dispoziția membrilor noștri de sindicat Vila Corabia, din Predeal, dar negociem an de an și alte oferte avanta­joase cu diverși furnizori de servicii turistice, oferim membrilor noștri, gratuit, consiliere profesională, consultații juridice, reprezentare în procese (în urma cărora au fost recuperate sume semnificative de bani), luptăm pentru plata decontului contravalorii navetei, pentru creșterea semnificativă a salariilor ș.a. La sfârșitul anului 2015, am adresat Primăriei și Consiliului Local Constanța o solicitare prin care am cerut gratuitate sau reduceri semnificative ale prețurilor abonamentelor pe mijloacele de transport în comun pentru membrii noștri de sindicat. Toate acestea pentru că știm că orice sumă economisită este bine venită pentru oricare dintre colegii noștri.
În prezent, salariul mediu din Educație este cu aproximativ 40-45% mai mic decât cel din Administrație. Cum vă explicați acest dispreț față de, poate, cea mai nobilă și mai importantă profesie?
Da, din păcate, și aceasta este o realitate a României anului 2016: salariul mediu net din sistemul de învățământ preuniversitar este mai mic decât salariul mediu net pe economie (ajuns la 1818 lei), este cu 40-45% mai mic decât în Administrație și Apărare și reprezintă doar 20-25% dintr-un salariu plătit în Justiție. În Japonia se spune că fără profesori nu ar exista împărații. De aceea, dascălii sunt singurii care au dreptul să nu se încline în fața împăratului. La noi, în România, este invers! Statutul profesional, social, economic, material și moral al cadrelor didactice a fost ruinat treptat, pas cu pas. Pare ciudat, dacă ținem cont de faptul că am avut președinți ai republicii, parlamentari, miniștri și prim-miniștri profesori (universitari, este adevărat, dar profesori), dar sistemul de învățământ a fost mereu exceptat de la tot ceea poate veni bun de la alocările bugetare. Mai mult decât atât, sistemul a fost analizat și tratat după un principiu greșit, stalinist, pur economic. Unele capete luminate au analizat, au constatat că educația nu produce, dar consumă, că are foarte mulți angajați și, drept urmare, nu numai că nu au alocat atât cât ar fi trebuit, dar au decis chiar să mai taie câte ceva de pe ici, de pe colo. Însă nu au avut înțelepciunea să își ridice ochii spre statele mari ale lumii, modele ale dezvoltării, bogate și puternice, care au înfruntat toate crizele economice menținând sau chiar mărind bugetele alocate educației și cercetării. Abandonul școlar, analfabetismul și semianalfabetismul, slaba pregătire profesională a absolvenților, sărăcia, criza morală, excluziunea socială, atitudinile și comportamentele antisociale, emigrarea masivă a forței de muncă înalt calificată costă infinit mai mult decât o investiție masivă în educația generațiilor care în viitor va trebui să preia povara guvernării. Conform unui studiu al OECD, Education at a Glance 2011, un stat câștigă peste 90.000 de dolari de pe urma fiecărui absolvent de studii superioare, la care se adaugă noi locuri de muncă create de acei absolvenți și dezvoltarea generală a economiei prin invențiile și inovațiile aduse. În lucrarea Costul investiției insuficiente în educație în România. Raport final pentru UNICEF, în anul 2014, autorii au ajuns la concluzia că: Cifrele sunt și mai grăitoare la nivel național, principalul mesaj al studiului nostru fiind următorul: dacă menține investiția în educație la un nivel atât de scăzut, România va pierde între 12 și 17 miliarde de euro în perioada 2015-2025. Cu alte cuvinte: dacă România ar crește treptat investiția în educație, de la 4,1% la 6% din PIB, s-ar înregistra o creștere economică mai mare, de la 2% la 2,7-2,95%. Aceasta ar aduce un câștig de 12-17 miliarde de euro în următorii zece ani. Dar… cine să-i asculte?
Și pentru cei care uită: educația produce valori, modele demne de urmat, dezirabile din punct de vedere social, produce inteligența și creativitatea forței de muncă, contribuie la creșterea stării generale de sănătate a unei societăți, are o legătură direct dovedită cu scăderea ratei criminalității și a violenței, stimulează atitudine și implicare civică. Educația produce tot ceea ce îi este necesar unei societăți pentru a fi stabilă, bogată și puternică. Orb să fii și să nu vezi, prost să fii și să nu înțelegi sau… să fii foarte, foarte rău intenționat!
Concluzia? Cine își asumă astăzi plata unui profesor cu un salariu mizerabil trebuie să își asume faptul că mâine va trebui să construiască mai multe închisori și așezăminte sociale, să plătească mai mulți polițiști, jandarmi și judecători, întrucât lipsa educației într-o societate este nefastă și, din păcate, am început deja să culegem roadele amare ale unei politici dezastruoase în ceea ce privește sistemul național de învățământ.
Cum îmi explic situația aceasta? Interesul politic bate interesul național, iar dedicația, patriotismul, responsabilitatea și profesionalismul au fost înlocuite în clasa politică românească de impostură și interese personale sau de grup. De aceea, nu mai avem nevoie de oameni educați.
Educația devine întotdeauna importantă în ani electorali și, cum 2016 este un asemenea an, credeți că, în cele din urmă, sindicatele din învățământ vor primi creșterea salarială cerută pentru cei pe care îi reprezintă? Și dacă nu, până unde sunteți dispuși să mergeți? Până la proteste? Într-un interviu acordat revistei noastre la începutul acestui an, președintele Simion Hancescu a subliniat această posibilitate.
Din păcate, trebuie să recunosc faptul că, din nou, aveți mare dreptate. Educația devine întotdeauna foarte importantă în anii electorali, mai nou însoțită de sănătate și administrație. După alegeri, și educația, și sănătatea sunt aruncate în uitare, primind doar promisiuni sau uși închise, și redevin figurile triste ale sectorului bugetar.
Însă în alte țări ale Europei și ale lumii civilizate educația este o preocupare de zi cu zi. La noi, această politică duplicitară a fost promovată de o clasă politică cinică și iresponsabilă. Partidele politice, indiferent de culoare sau doctrină, președinții statului român recunosc situația precară în care deciziile politice au adus sistemul de învățământ românesc, dar ridică din umeri dând vina unii pe alții, pe Opoziție sau pe Putere, pe contextul socio-economic și pe sumele mici, neîndestulătoare, care se colectează la bugetul de stat.
Când vorbesc despre școala românească și problemele sale oamenii politici abordează subiectul ca și cum rezolvarea tuturor acestor probleme ar reprezenta responsabilitatea altora. Dacă sunt în Opoziție, sunt necruțători, critici, dezbat, au chiar și soluții, dar, ce să-i faci? Sunt legați de mâini și de picioare întrucât puterea este la ceilalți. Când ajung la putere, uită și de școală, și de oamenii săi, și de soluțiile și fondurile necesare rezolvării problemelor identificate pe când erau în Opoziție.
Nici o țară nu poate să existe dacă nu investește în educație sau în sănătate! Afirmația a fost făcută pe 20 mai 2014, la un post românesc de televiziune, și îi aparține domnului Victor Viorel Ponta, pe atunci prim-ministru. Piatra de temelie a unei națiuni este educația! Această afirmație fost făcută pe 24 ianuarie 2016, cu prilejul cuvântării dedicate sărbătoririi a 157 de ani de la Unirea cea Mică din 1859 și îi aparține președintelui în exercițiu al Republicii România, domnul Klaus Werner Iohannis.
Dacă am avea răbdarea să căutăm, nu cred că am găsi vreun politician român care să nu fi făcut vreodată vreo declarație care să nu se circumscrie sensului celor două anterior citate. Și totuși, ce distanță uriașă între vorbe și fapte! Mai nou, facem proiecte: România educată. Aceasta este noua țintă a președintelui Klaus Iohannis. Mă întreb cu cine, cum, în ce mod, pe baza căror principii și cu ce resurse financiare se dorește concretizarea acestui proiect. În opinia mea, o Românie educată ar trebui să însemne școli și universități aparținând secolului XXI, dotate cu laboratoare și tehnici moderne de predare-învățare-evaluare, fără diferențe între mediul rural și urban, obiective arheologice, arhitecturale, etnografice și artistice intens promovate în țară și peste hotare, săli de spectacole și biblioteci arhipline, muzee în fața cărora se formează cozi, reviste de cultură care se vând în câteva ore de la apariție, un mediu academic, cultural și artistic pozitiv promovat pentru a putea crea repere valorice și a impune modele reale, o tânără generație care din familie și școală învață despre bună creștere, responsabilitatea faptelor tale, cultul muncii, spirit civic și generozitate, lipsa cozilor rușinii la care cei mai puțin norocoși sunt obligați să stea pentru a primi ajutoare. Cum toți știm că în România, din păcate, lucrurile sunt departe de a sta chiar așa, concluzia firească este că, dacă într-adevăr se dorește să construim o astfel de Românie educată, un lucru este cert: va fi nevoie de mult timp, de mulți oameni de valoare implicați și de foarte mulți bani. Poate chiar mai mulți decât ar însemna 6% din PIB. Însă ceea ce mă face sa fiu foarte sceptic în privința acestui nou proiect sunt cifrele. Nu este niciun secret faptul că România are cea mai scăzută rată a investiției în educație din toată Uniunea Europeană. Ce Strategia Europa 2020 și prioritățile și obiectivele asumate de țara noastră pe baza acestui document comunitar? Ce articol 8 al Legii educației naționale? Conform informațiilor furnizate de către Institutul Național de Statistică și de către Ministerul Finanțelor Publice, media alocărilor bugetare pentru sistemul de educație în ultimii opt ani este de 3,4% din PIB, în timp ce media Uniunii Europene este de 5,5%, cu state precum Islanda, Danemarca, Suedia, Finlanda ș.a., care alocă peste 6-7% din PIB.
În privința viitoarei legi a salarizării unitare a personalului plătit din fonduri publice, așa cum v-am mai spus, vom lupta pentru ca personalul din învățământul preuniversitar să ocupe un loc cât mai înalt în ierarhia grilei de salarizare, acolo unde importanța socială a muncii lor ar trebui să îi plaseze fără nicio problemă. În caz contrar, așa cum sublinia și domnul Hancescu, sindicatele din învățământ vor apela la toate mijloacele legale posibile, deci și la ample manifestații de protest. Iar eu sper ca alături de noi să se găsească, într-o astfel de situație, și elevii noștri și părinții lor.
Cum nu suntem roboți și nici nu ne propunem să devenim, înainte de a ști… să facem, înainte de a demonstra că ne încadrăm în parametrii competențelor-cheie, de multe ori ambiguu definite, cred că ar trebui să demonstrăm că știm cine suntem, pentru a înțelege care ne sunt rădăcinile, prin ce ne deosebim și prin ce ne asemănăm cu ceilalți – nu uitați dictonul Uniunii Europene: Unitate în diversitate, de unde venim și încotro mergem.
Revenind pe finalul interviului la sindicatul constănțean al educației, care sunt principalele direcții pe care veți acționa în primul semestru al anului? Care sunt îngrijorările și speranțele dvs. în calitate de lider de sindicat?
Și în anul 2016 scopul, obiectivele și motivația pentru care există organizația noastră ne obligă să continuăm să căutăm cele mai bune căi prin care să luptăm pentru redresarea demnității, a statutului profesional, socio-economic, cultural și moral al angajaților din sistemul de învățământ preuniversitar de stat, pentru o școală și o societate românească modernă. Sunt multe de făcut, desigur. Totuși, ca prioritate absolută aș plasa lupta noastră pentru ca în noua lege a salarizării unitare a personalului plătit din fonduri publice angajații din sistemul pe care îl reprezentăm să se regăsească pe o poziție cât mai înaltă a grilei, cu o salarizare motivantă, care să ne permită să privim cu încredere viitorul profesiei de dascăl și al poporului român.
Interviu realizat de Marcela GHEORGHIU