Bani, sufixe, prefixe, pretexte

Învăţământul gratuit cu bani aduşi de acasă de elevi este poveste veche. Exact spus, gratuitatea e amăgitoare. Orice, inclusiv din spaţiul, din dotările şi din serviciile şcolii, costă şi de undeva tot se plăteşte. Adică ar trebui să se plătească din bugetul statului şi, eventual, să se completeze din alte surse. Până la urmă, cea mai sigură a rămas o singură sursă: buzunarul părinţilor. Acesta se găseşte mereu deschis şi, cum-necum, niciodată gol de tot-de tot, oamenii de la noi manifestându-se docil, cu grijă să le fie bine copiilor şi, până la urmă, plătind. Sistemul (generic mare, cuprinzător, îngăduitor şi acoperitor) s-a învăţat să ştie asta demult, iar lumea s-a resemnat, încât plata din buzunar pare ceva intrat în firea lucrurilor. Din când în când, autoritatea ministerială lansează apeluri şi decizii pentru blocarea unor previzibile sau chiar practicate solicitări adresate părinţilor de a plăti ei ceea ce ar trebui, cum ne-am obişnuit să zicem, „să plătească şcoala” sau, pur şi simplu, să nu se întâmple, ca să nu fie nimic de plătit: comisii de examen („protocol”), carnete de note, cataloage, fişe, foi şi alte rechizite.
În actualitate este interzicerea, prin ordin al ministrului, de a se organiza concursuri şcolare care presupun cumpărarea de către elevi (de fapt, de către părinţi, că banii sunt ai lor, ca şi răspunderea pentru ce fac copiii cu banii) a unor materiale pe a căror bază se desfăşoară acele concursuri. Interdicţia este de ceva timp (2 decembrie 2014, OM 5002), însă publică a devenit acum. Probabil, aşa cum se întâmplă, resortul l-a declanşat nemulţumirea cuiva care a constatat că organizarea cine ştie cărui concurs are de întâmpinat la ediţia pe cale să înceapă o obiecţie legată de plată, după ce anul sau anii trecuţi „a mers foarte bine”. S-a pornit un soi de freamăt legat de „ordinul care interzice concursurile”, ba te miri cine a crezut că e de-a dreptul o lege, s-a vorbit iar despre „abuz”, „îngrădire”, „s-a reconfirmat” că „şcoala românească” blochează creativitatea, nonformalul etc. În realitate, este vorba despre două alineate într-un articol pe la coada unui ordin nu de interzicere, ci dimpotrivă, „privind aprobarea competiţiilor şcolare ce se vor organiza şi desfăşura în România, la nivel internaţional, naţional şi regional, în anul şcolar 2014-2015”. Ordinul în sine este o listă lungă de competiţii: şase anexe, fiecare cuprinzând câteva zeci de competiţii (cu excepţia, firesc, a listei celor internaţionale, care e mai scurtă), iar după obiectul propriu-zis al ordinului, în chip de „…şi nu uitaţi”, alineatele în discuţie spun aşa: „Art. 3. – (1) pentru organizarea şi desfăşurarea competiţiilor şcolare aprobate prin prezentul ordin se interzice perceperea de taxe de participare sau solicitarea altor contribuţii financiare (de exemplu: achiziţionarea de cărţi, reviste etc.) din partea părinţilor/elevilor. (2) În unităţile de învăţământ preuniversitar de stat este interzisă organizarea şi desfăşurarea de competiţii şi concursuri şcolare cu taxă sau pentru care se solicită din partea părinţilor/elevilor orice fel de contribuţie financiară (de exemplu: achiziţionarea de cărţi, reviste etc.)”.
Interdicţiile sunt de apreciat, sunt bine-venite. Concursurile, cele care – nu-i aşa? – „îi testează” pe elevi şi „îi scot din rutina şcolii” (aia care „se ştie” că-i pune numai „să memoreze”), au devenit o veritabilă industrie productivă pentru unii salariaţi ai Educaţiei, aşa cum sunt auxiliarele, „aftăru’”, excursiile, poate şi altele. Esenţa acestor concursuri o reprezintă achiziţionarea unui „material” în care se găsesc răspunsurile şi în plata unei „contribuţii”. Mecanismul nu este diferit de cel al tentaţiilor de câştig care se vâră prin cutiile de scrisori sau se pun în mână pe la metrou, cele cu „achiziţionaţi” şi cu „trimiteţi SMS”, chit că în cazurile de faţă ne găsim pe teritoriul învăţăturii de carte şi al încurajării deşteptăciunii. Concursurile de acest fel fac şi primesc susţinere de la nivel de autoritate pentru că vehiculează teme nobile, sintetizate în dezinvoltura folosirii de sufixe, prefixe, prefixoide: multiculturalism, interdisciplinar. De asemenea, concursurile au adepţi pentru că se soldează cu livrare de diplome şi de adeverinţe. Prin aceasta, ele îşi revendică apartenenţa la familia certificărilor şi creditărilor obţinute în afara şcolii (uneori, nu doar ca spaţiu, ci şi sub aspectul pregătirii celor care le acordă), înlocuitoare ale unor examene de dat în interiorul şcolii. Defectuos educaţional, câte cineva recomandă aceste forme de certificare şi creditare prin calitatea de a-i scăpa pe elevi de examene, înţelesul explicit fiind că elevilor în cauză li se asigură ocolirea, nu promovarea acelor examene. Formarea în acest spirit, al promovării vreunei evaluări în sensul că reprezintă o cale de „fentare” a unui examen, este noneducativă, soră cu bucuria, consecvent exprimată mediatic, la aflarea câte unui necaz suferit de vreun potenţial adversar, nu are importanţă în ce domeniu: „Excelent!! Veste cât se poate de bună pentru… (Cutare) s-a accidentat!! Drum deschis spre finală!!”
Nu s-ar fi ajuns aici dacă de-a lungul timpului largheţea ministerială în a accepta, chiar în a susţine, competiţii, certificări etc. (pe deasupra, contra cost!) ar fi fost mai temperată.
Florin ANTONESCU