Cetățeni folositori, adică manevrabili

4 sus-1Dincolo de contabilitatea referitoare la numărul de ore tăiat ori adăugat ba la o disciplină de învățământ, ba la alta din viitorul plan-cadru pentru gimnaziu, se găsește perspectiva dispariției unor discipline ca atare, indispensabile pentru fundamentarea formării și a informării oamenilor aflați în plină creștere nu doar din punct de vedere fizic. Cu bună știință, dezbaterea la zi (chiar la modă, fiindcă dă bine să arăți că știi tu ce știi despre ce școală le trebuie cu adevărat copiilor) este reliefată în așa fel încât lumea să creadă că este vorba despre o ceartă între unii care vor să scoată niște ore „din programă” (curriculum, plan, programă se confundă și la case cu pretenții) ca să le bage „p-ale lor” și alții cărora nu le convine „să se taie de la ei”. Exploatându-se emoționalul cultivat de vreo sută și ceva de ani, exemplificările se fac din zona disciplinelor care țin de latinitate, istoricitate, românism.
Miza este însă mult mai profundă, iar eventuala ei atingere se anunță gravă. Este vorba despre o luptă asiduă dusă împotriva școlii ca insti­tuție. Pe scurt, motivația e că școala și-a atins limitele și nu numai că nu mai este folo­sitoare așa cum o știam, dar nici nu mai are cum să fie bună la ceva, așa că „învățătura” trebuie s-o dea altcineva. De fapt, se spune, nici nu mai este nevoie de învățătură, ci de formare, motivare, inspirație. Cel mult, a învăța se poate traduce, pentru como­ditatea uzului curent, prin a imita, a reproduce, a face la fel ca. Pentru toate acestea, se subliniază fără ocolișuri, nu este necesară o școală; sau nu o școală așa cum o știam, adică o instituție organizată. Preocu­parea esen­țială, repetată în cursul actualei dezbateri de la înălțimea pozi­ției experte, este de minimalizare a școlii și a exponentului ei, a profesorului. Periculos, manipulator și profund lipsit de adevăr, se tot scrie și se spune că profesorul nu trebuie să domine prin cunoștințele pe care le deține și le transmite elevilor; altfel zis, se cere să se termine cu „magister dixit”. De remarcat este schimbarea de conținut a ata­cului la adresa profesorului: el nu mai este „toxic” (un cuvânt care face impresie dacă e repetat, pentru că dă legitimitatea pe care unii nu au cum s-o obțină altfel) din cauză că agresează elevi, cere de la obraz, vinde lucrări, dă diplome și titluri în mod fals. Acum, în „dezba­terea” asupra variantelor de plan-cadru, profesorul este elementul rău, care stă în calea reformei, pentru că le impune elevilor să preia ce le spune el (pe deasupra, spunându-le și prea multe) și pentru că se arată drept deținătorul soluției corecte, al informației de reținut, al direcției de urmat etc. Cu astfel de acuzații, este făcută să dispară încrederea celui care ar vrea să învețe, a elevului, în cel dator să-i transmită învățătură, adică în profesor. La rândul lui, profesorul este în așa fel condus, încât să devină el însuși nesigur și informat precar. Îl „ajută” și faptul că nu are la dispoziție decât trei ani ca să-și ia licența și, mai departe, posibilitatea să acumuleze credite doveditoare ale formării continue prin diverse instituții, programe, proiecte, primind girul unor formatori, fără să aibă legătură cu universitatea și profesorii ei. Ba, se spune, profesorul nici nu ar mai trebui să devină specialist într-un domeniu al cunoașterii, ci să fie produs al unei „rețete” de pre­gătire pentru un anume tip de comunicare cu elevii, atașabil ­ori­cărei discipline. Manevrarea este către acceptarea inutilității disciplinelor ca atare, sub masca interdisciplinarității (considerate de unii totuna cu transdisciplinaritatea). Lumea a fost învățată să accepte (precum cei prin fața cărora trecea împăratul gol) lucruri, situații și posibilități care pur și simplu nu sunt așa cum apar ele descrise și impuse. Astfel, este arătată drept ceva rău preocuparea ca profesorii să nu rămână fără discipline de predat, fără ore. Dar această preocu­pare ar trebui să constituie unul dintre criteriile în funcție de care să se alcătuiască pla­nuri-cadru, programe, orare. De asemenea, se subli­niază că „se știe” (de la cine, de unde?!) că „elevii învață cel mai bine de la elevi”, că „90 la sută din ce învață, învață ei între ei”, mesajul fiind același, că disciplinele nu prea contează, că profesorul nu e cine știe ce și că profesorului trebuie să-i iasă din cap că ar fi indispensabil. Fără clipire e înghițită și ideea că elevii trebuie să învețe pentru profesii de mâine, când pentru aceasta există formarea continuă, postuniver­sitară, con­versia. Cazuri particulare, strict localizate, precum cel cu gluma ge­ne­rată de o notă la teză într-un liceu de elită și cel cu filmul arătat hodoronc-tronc într-o obscură școală provin­cială, sunt ridicate anormal la nivel de anchete, cu sensul „uite ce se-ntâmplă dacă nu vreți să reformați școala!” Tot pe linia desconsi­derării școlii, a celei foarte înalte și a profesionalismului afe­rent, s-a derulat un veritabil episod din festivalul Cântarea României sub forma lansării producției unui autor amator (polițist-scriitor) în bi­blio­teca centrală universitară numărul unu a țării. Mesajul că școala e de pus la respect se desprinde și din notorietatea atribuită „transfe­rului” din clase, de la ore într-o cafenea, unde fiecare zice că învață la ce are nevoie, evitând astfel plic­ti­­seala produsă de insistența unor profesori cu materiile lor. Deter­minați să creadă că școală folositoare pentru viață înseamnă școală făcută ca dintr-un kit asamblabil după plac și nevoi, unor elevi li se dă ocazia să considere că e de datoria lor să se pronunțe pe teme cum sunt menținerea sau desființarea inspectoratelor școlare sau ponderea unor discipline în planul-cadru. În general, conduși printr-un substitut de școală care înlocuiește conexiunea cu speculația, elevii se pregătesc să fie mai puțin învățați deștepți și mai mult cetățeni folo­sitori.
Florin ANTONESCU