Atunci când vine vorba despre educaţie în mod direct, nemijlocit apare o corelaţie care întregeşte înţelesul prin faptul că dă o direcţie de acţiune: educaţia de calitate. În aceeaşi logică, se asociază cu sens competenţe-cheie, dascăli de vocaţie, elevi silitori. În ultimul timp, un nou termen atrage atenţia practicienilor din învăţământ: relevanţa. Aşa se face că noul curriculum ar trebui, mai înainte de toate, să fie unul relevant.
Este de actualitate proiectul Ministerului Educaţiei (derulat în parteneriat cu Institutul de Ştiinţe ale Educaţiei, Case ale Corpului Didactic şi Inspectorate Şcolare din Bucureşti şi din şapte judeţe): Curriculum relevant, educaţie deschisă pentru toţi (CRED), în care obiectivul este ca, pe perioada a patru ani, un număr de 55.000 de cadre didactice să parcurgă un program de abilitare curriculară, care vizează formarea de competenţe, adaptarea activităţilor de învăţare la nevoile specifice ale elevilor, identificarea unor mijloace de reducere a abandonului şcolar. Printre ţintele propuse se află şi elaborarea de resurse educaţionale deschise (RED) şi relevante în sprijinul orelor desfăşurate la clasă. Ministerul Educaţiei anunţă că urmăreşte realizarea unei Biblioteci Şcolare Virtuale şi a Platformei şcolare de e-learning până în 2020.
Aşa cum am aflat, RED desemnează Resurse Educaţionale Deschise, adică „mijloace de învăţământ adaptate la nevoile specifice ale procesului instructiv-educativ (materiale de învăţare, suporturi de curs, proiecte, experimente şi demonstraţii, dar şi programe şcolare, ghiduri pentru profesori sau alte materiale educaţionale“ (edu.ro), intenţia fiind aceea de a sprijini dezvoltarea sistemelor de educaţie, ridicarea nivelului calitativ al acestora, totodată asigurând accesul tuturor celor interesaţi la materiale educaţionale.
Un aspect important este acela că ele pot fi utilizate în mod gratuit, ceea ce vine în sprijinul egalităţii de şanse în educaţie, ar remarca binevoitor un coleg optimist. Dar dacă vor fi accesibile tuturor celor interesaţi, poate să apară suspiciunea după care ceea ce se distribuie gratuit, în fapt, resursa în sine are o valoare discutabilă, relativă, poate chiar scăzută. Tocmai de aceea probabil se menţionează în mod explicit şi că resursele vor fi relevante, înţelegem de calitate, semnificative pentru actul educaţional.
Iar cu o abordare rezervată, un coleg pesimist ne-ar putea aduce aminte că şi alte resurse educaţionale, apreciate pentru calitatea lor, cum ar fi, de pildă, cele din alte proiecte ambiţioase, de exemplu INSAM – Instrumente digitale de ameliorare a calităţii evaluării în învăţământul preuniversitar (https://insam.softwin.ro/insam/), care aducea profesorilor şi elevilor un sistem informatic performant de evaluare printr-o bază consistentă de itemi, accesibil tuturor participanţilor la activitatea instructiv-educativă – nu mai este operaţional în prezent. Adică rostul unor astfel de demersuri se împlineşte doar dacă acestea rămân active peste timp, devin o realitate utilă şi de o stabilitate semnificativă, pe care să te poţi baza, o componentă structurală a sistemului de educaţie. De aici rezultă că o dimensiune a relevanţei este dată de persistenţa în timp.
Un învăţământ de calitate, care să se bazeze pe resursele educaţionale deschise, utilizate adecvat pentru a operaţionaliza un curriculum relevant, ar fi tot ceea ce îşi poate dori cineva de la sistemul de educaţie.
Dar, din prudenţă metodologică, cu un înţelept tact profesoral, poate că ar fi bine să reflectăm asupra situaţiei în care, deşi acceptăm cu uşurinţă, aproape în mod spontan, unele concepte, care impun un mod de gândire specific şi permit o anumită proiectivitate asupra comportamentelor noastre, totuşi, în viaţa de fiecare zi, aplicarea acestora se poate dovedi mai dificilă decât anticipam să fie, ceea ce va arăta o oarecare distanţare de conceptul în cauză, chiar o neacceptare tacită, implicită.
Pentru învăţământul universitar, s-a constatat că nu întotdeauna calitatea şi-a dovedit utilitatea în mod practic în lupta absolvenţilor cu cerinţele din piaţa muncii, mai precis, cu cât la cerinţele privind calitatea învăţământului universitar răspundea prin asumarea standardelor de factură academică, cu atât, în fapt, se pierdea pe culoarele întortocheate ale teoriilor, rătăcind prin labirintul de idei, dar atât de departe de viaţa reală, limitată de constrângerile date de nivelul de dezvoltare al societăţii.
Experienţa trăită nemijlocit a arătat că exigenţele articulate în piaţa muncii sunt altele decât cele din mediul academic, dar calitatea evaluată după standarde interne nu asigură cu nimic succesul în afara sistemului. Iar cum cei mai mulţi dintre absolvenţi urmează să se adapteze în diverse domenii de activitate, constatau că sunt, după o expresie populară, tobă de carte, dar că Teoria, ca teoria, însă practica ne omoară. Deci, problemele generate de găsirea unui loc de muncă, de proiectarea coerentă a unei cariere profesionale sunt suficiente pentru a înţelege că relevanţa, din punct de vedere pragmatic, nu este nici pe departe asigurată de calitatea actului instructiv-educativ în sine.
Care va fi linia de evoluţie a învăţământului preuniversitar? Resursele deschise vor ridica sau vor scădea relevanţa demersului formativ?
Pentru a aprecia relevanţa unui tip de activitate, ar trebui să stabilim mai precis în raport cu ce anume. În corelaţie cu rigorile sistemului de educaţie, cu cele ale pieţei muncii, cu cerinţele generale ale societăţii? Sau cu toate acestea la un loc, pentru că elevii vor fi priviţi ca viitori cetăţeni majori, care participă asumat în societatea democratică, buni profesionişti ai domeniului lor de activitate, dar şi oameni împliniţi în plan personal.
Cine va aprecia gradul de relevanţă al curriculumului, al modului cum este aplicat, al rezultatelor obţinute: specialiştii domeniului, beneficiarii acestuia, publicul larg?
Cum se va derula procesul evaluativ? Vom face o consultare publică, eventual chemând presa să pună paie pe foc, pentru a contracara cumva nemulţumirile care ard mocnit? Sau poate vom lăsa timpul, judecătorul suprem al celor efemere, dar şi a celor trainice, să dea verdictul relevanţei…
Prof. dr. Cristina ŞTEFAN
Colegiul Naţional Spiru Haret – Bucureşti