Politizarea – răul care răstoarnă mereu carul învăţământului, dar nu-l lasă să cadă în prăpastie

Oricine cunoaşte învăţământul nostru ştie că politizarea acestuia este o racilă de care nu mai poate scăpa. Intruziunea politicului în mecanisme care au menirea să pună educaţia în mişcare, reformele acesteia, să recâştige suflul formării tinerilor, intruziune amendată mereu, continuă fără oprelişti şi fără odihnă. Degeaba se afirmă că „politicul” nu are ce căuta în majoritatea palierelor de conducere a sistemului, că sistemul trebuie depolitizat, că trebuie să promovăm profesionalismul, competenţa, competiţia valorilor, facem ce facem şi iarăşi apelăm la prezenţa politicului în cele mai „civile” mecanisme ale managementului din educaţie, în evoluţia diurnă a procesului de învăţământ, în timp ce marile şi fiabilele „politici educaţionale” sunt aşteptate cu tot mai puţină încredere. Toată lumea e convinsă sau, dacă nu e convinsă, măcar afirmă că politizarea (nedeclarată făţiş) strică bunului mers al şcolii, dar practica politizării este promovată cu încăpăţânare.
Soluţie la o situaţie fără ieşire
M-am întrebat adesea ce face ca o asemenea obişnuinţă să reziste cu înverşunare, agreată aproape pe ascuns de sistem, nealungată din mentalul… didactic. Când apare necesitatea ocupării unei funcţii, cel mai bun acces spre aceasta este facilitat de „susţinerea politică”. Sunt şi excepţii, nu încape vorbă, există profesionişti ai competenţei care acced la funcţii sau se menţin în acestea pe merit, există profesionişti pentru care culoarea politică nu însemnă decât un fel de „autorizare” a integrării, dar multe funcţii se ocupă prin „efort” politic. Există dascăli buni care nu vor să facă pe şefii, mai ales în această perioadă nefericită pentru învăţământ, dar, printr-un mecanism politic, printr-un efort politic, sunt prinşi în sistem. Spun efort şi ţin să subliniez acest termen. Se consumă şi în interiorul sistemului, în promovarea pe funcţii, tot felul de practici „oculte” (generate de amiciţii, nepotisme, cumetrii, spirit de gaşcă…), multe „ascunse” sub vălul politic, dar există, mai mult, o „inserţie” politică „secundă”, devenită un fel de componentă forte a jocului politic, care surmontează „coteriile politice” din învăţământ – ca şi, cred, din alte domenii de activitate – într-o dezvoltare aparte, ca o soluţie la o situaţie fără ieşire.
Disfuncţii şi mâhniri, încărcătură de stres inimaginabilă
Nu trebuie să fii nu ştiu cât de pesimist ca la o întrebare simplă, de genul „Cum merge învăţământul românesc?”, să răspunzi îndurerat şi aproape învins: învăţământul merge prost! Există atâtea exemple. Numai că, spunând că există nişte exemple, însemnă să faci o afirmaţie ce restricţionează imaginea realităţii. Realitatea şcolii se îneacă în exemple negative. Şi asta cu tot efortul dascălilor de vocaţie, al managerilor care se luptă cu morile de vânt, aducând puţină lumină şi aer respirabil în nobila misiune de formare şi educare a tinerilor.
Dacă urmăreşti parcursul educaţional, de la lege şi politică educaţională la ieşirea din sistem a „formatului” prin evaluare (examene naţionale), de la începutul de an şcolar la final de an şcolar, traseul e marcat de tot felul de disfuncţii şi mâhniri, cu o încărcătură de stres inimaginabilă pentru profesori şi elevi. Degeaba vorbim de creativitate în predare când predarea-învăţarea e captivă în tot felul de limite decizionale şi rapoarte de parcurs inutile… Degeaba vorbim de trezirea şi cultivarea plăcerii învăţării, când elevul e aruncat mereu în ringul simulărilor gratuite, al testelor rigide şi într-un relief disciplinar încremenit. La ce sunt bune tot felul de evaluări de parcurs, care agresează învăţarea confortabilă, relaxată, când profesorul îşi cunoaşte foarte bine elevii, ştie ce ştie şi ce poate să facă fiecare, ce are de recuperat şi ce de dezvoltat?
Activitatea oricărei şcoli pluteşte pe un fluviu de documente
Este suficient să arunci o fugară privire peste site-urile ministerului sau ale inspectoratelor şcolare şi o să fii impresionat (prost) de mulţimea de documente – ordine, adrese, anunţuri, solicitări – cărora trebuie să le facă faţă un inspectorat şcolar sau o şcoală. Activitatea oricărei şcoli pluteşte pe un fluviu de documente, care oricând poate să înece sau să dezarmeze managementul la nivel de şcoală sau de clasă. Nu e vorba de stricta luptă cu documentele, pe care trebuie să o ducă dascălul – fie el inspector şcolar, director de şcoală, profesor sau institutor –, luptă enormă, consumatoare de energii, dar aceasta este expresia unei erori de management, pur şi simplu, eroare pe care educaţia nu dă semne că ar vrea sau ar putea să o elimine.
Iată ce scrie în agenda săptămânală a unui ISJ: „Unele precizări referitoare la întocmirea raportului individual al proiectului sistemic s-au transmis prin mail sâmbătă – urmăriţi zilnic mailul (MECS trimite permanent diverse observaţii!!!!!)”. E o banală şi necesară – pentru şcoli – atenţionare. Dar ce se ascunde sub ea? „Urmăriţi zilnic mailul” – se solicită o atenţie specială şi constantă pentru un singur raport, când rapoarte de întocmit apar mereu. Dar: „MECS trimite permanent diverse observaţii!!!!!” E o atenţionare… disperată. MECTS trimite „permanent” observaţii legate de un singur raport. De ce? Solicitarea iniţială privind acest raport nu a fost formulată, de la început, destul de clar, cu cerinţe exprese? De ce această continuă revenire a MECS pe un singur raport? Ce se ascunde sub această repetată „revenire”? Incapacitate managerială? Incompetenţă? Neseriozitate? Inconsec­venţe politice? „Bulibăşeală” naţională? (Fie-mi iertat termenul!) Nimeni nu-şi dă seama că este vorba, în fond, şi pe această cale, de o gravă agresare a procesului de predare-învăţare, că un asemenea proces este aproape exclus din preocuparea educaţiei naţionale? Când nici nu mai ştim ce înseamnă educaţie naţională: formarea tinerilor pentru integrarea socială sau înotul în marea de cerinţe şi documente redundante şi inutile?
O muncă inutilă
În ceea ce priveşte această banală atenţionarea de pe site-ul ISJ-ului: oare nu este vorba de acel „proiect sistemic” prin care li s-au dat profesorilor 700 de lei pentru „dezvoltare personală” în perioada electorală? Subfinanţaţi şi ei de sistem, profesorii au oricând nevoie de bani. Nici nu prea mai are importanţă când şi în ce scop li s-au dat aceşti bani. I-au primit. Şi-i plătesc pătimind.
Au fost discutate destul de mult condiţiile în care au fost daţi aceşti bani, se mai discută şi se va mai discuta. N-a fost prea clar de la început cum trebuie justificaţi aceşti bani. S-a spus chiar că nu trebuie justificaţi de profesori. Cert este că acum, la jumătatea perioadei de „dezvoltare profesională” vizată de suma primită, profesorii trebuie să elaboreze rapoarte şi să aducă adeverinţe.
Şi ministerul vine mereu cu „diverse observaţii”. Iar profesorii fac, refac şi re-refac rapoartele prin care trebuie să „justifice” banii primiţi (fără să-i ceară). Plătesc aceşti bani nu neapărat cu activităţi de dezvoltare personală, ci mai întâi cu o muncă inutilă, stresantă. Cui şi la ce foloseşte? Vorba unei secretare de şcoală: „Nu avem diplome pentru premii şi consumăm hârtie pentru tot felul de documente fără rost!”
Un rău tranzitoriu
Dar nu despre documentele manageriale este vorba. Ci de povârnişul sacrificial pe care trebuie să-l urce mereu omul şcolii prins într-un sistem care funcţionează prost. Ce mai ţine în picioare un asemenea sistem? Nu profesionalismul, competenţa sinceră şi serioasă, cultul şi promovarea valorilor, spiritul ştiinţific, nu, ci pârghiile politice, care însă şi ele se frâng mereu. Există, să zicem, şi oameni care ajung în funcţii pe bune, doritori să-şi exercite calităţile manageriale. Dar cine e atât de naiv să vrea să intre în managementul unui sistem care, erodându-se continuu, te erodează şi pe tine, neînsemnata lui rotiţă? Cine se angajează de bunăvoie într-o luptă golită de sens, fără sorţi de izbândă, fără bucuria unui rost autentic? Şi atunci vine – în ajutorul sistemului – „capcana politică”. Te prinde cumva în ea şi te motivează. Te derutează şi te antrenează în mecanism. Politicul – sau, mai bine, politizarea – este răul (nu ştiu cum a ajuns în această condiţie) care trage în hău învăţământul şi, în acelaşi timp, nu-l lasă să se prăbuşească… de tot. Nu e răul necesar. E un rău tranzitoriu. Şi o cruntă soluţie de compromis.
Olimpiu NUŞFELEAN