Am uitat ce conţine lecţia. Sau ignorăm. Suntem concentraţi pe formă, context, legături şi urmări, însă până la urmă, cum zice o vorbă agasantă din ziua de azi, despre ce vorbim? Ca să ne oprim doar la perioada pe care convenţional şi dezangajant faţă de rigoarea încadrării temporale putem s-o numim „în ultima vreme”, am dezbătut şi tot dezbatem teme capitale pentru Educaţia Naţională – ora de Religie, Regulamentul şcolar, plagierea şi comercializarea lucrărilor care încheie cicluri de învăţământ, scandalul manualelor electronice, legătura lecţiilor de şcoală cu viaţa reală, rezultatele dezastruoase de la examenele naţionale şi de la testările internaţionale – convinşi că toate acestea ne privesc pe toţi, căci în joc, citându-l pe poetul Beniuc, „E ţara ce la sânul ei ne ţine,/ Hrănindu-ne pe tine şi pe mine”.

Despre ora de Religie a devenit de-a dreptul ruşinos să nu ne pronunţăm. Însă, cum ziceam, despre ce vorbim de fapt? Despre Religia ca disciplină din planul de învăţământ? Despre ce conţin manualele şi lecţiile pentru această disciplină? Despre programele şcolare pe a căror bază sunt scrise? Despre cine le scrie? Despre cine şi cum predă Religia la clasă? Despre formarea pentru aşa ceva, ca profesor, prin învăţământul superior de specialitate? Nu! Folosim Religia din şcoală mai ales ca să ne arătăm încadrarea în moda care credem că dă bine, aceea a apărării libertăţii de conştiinţă, unii o facem şi ca să-i mai tragem de mânecă pe cei cărora vrem să le semnalăm că trebuie să ne considere „de-ai lor”, adică împotriva Bisericii Ortodoxe, şi să ne aibă-n vedere ca atare, iar câte unii o facem şi ca datorie profesională, adică angajaţi în te miri ce cauză. Pretindem că dezbatem tema Religiei în şcoală, dar vorbim în afara conţinutului lecţiei de Religie, adică vorbim despre taxe pentru cununie, salariile preoţilor, implicarea Bisericii Ortodoxe Române în campania prezidenţială, despre ce postează preoţii pe bloguri, despre cazul cutărui preot găsit că s-a purtat necuviincios, despre „păcatul” unor persoane publice de a apărea într-un clip TV, despre birocraţia (inclusiv procentuală) a depunerii cererilor pentru înscriere la ora de Religie, speculăm legături între contracepţie, concubinaj, stigmatizarea minorităţilor şi lecţiile de Religie şi, ţinând-o tot aşa, ajungem chiar să exteriorizăm către autorităţi frustrări de telespectator, reclamând că prea mult s-a vorbit într-o seară la televizor despre ceea ce nu ne convine să auzim. Peste toate, singura soluţie pe care dovedim că putem s-o avansăm privitor la Religia în şcoală este chiulul „curat” de la ora în discuţie: fie venind la şcoală de la ora a doua (dacă Religia e prima oră), fie evaporându-ne de la ultima oră (evident, dacă Religia e ultima în orar).

De asemenea legat nu de conţinut, ci aproape exclusiv de formal şi de contextual, ne pronunţăm referitor la tema copierii şi comercializării unor lucrări determinante pentru avansare în carieră: licenţă, masterat, doctorat. Preluăm rolul acuzatorilor, devenim şi anchetatori ad-hoc (de fapt, demascatori) şi, ca de obicei, dăm sentinţe, chit că nu noi suntem cei în măsură. Cum-necum, până la urmă facem un lucru pozitiv, necesar, creând un curent favorabil pedepsirii hoţilor numiţi eufemistic plagiatori, precum şi perfecţionării mijloacelor de identificare a hoţiilor. Nu vorbim însă despre conţi­nutul, despre valoarea ştiinţifică a lucrărilor. Numai lucrările de doctorat plagiate sunt ilegale? Sau doar cele de licenţă cumpărate, inclusiv de la profesorul îndrumător, deţinător al unei colecţii cu piese revalorificabile peste ani, sub alte nume? Dar ilegalitatea de conţinut, adică prezentarea şi admiterea drept lucrare ştiinţifică a ceva ce nu este aşa? Spunem cu anume îndreptăţire că „mulţi”, „destui”, „unii”, „cutare” trebuie deposedaţi de titlul ştiinţific pentru că au plagiat, pentru că şi-au cumpărat lucrările, iar ei contraatacă şi titlul le rămâne. Însă deţinători frauduloşi nu pot fi consideraţi şi cei ale căror lucrări sunt proaste de-a dreptul? Discuţia despre valoarea lucrărilor de doctorat deocamdată ne ferim s-o abordăm, parcă dintr-o frică de a nu se vedea că nu numai plagiatul duce la deţinere nemeritată a titlului şi a diplomei aferente.

Pe aceeaşi linie, în tot scandalul manualelor, nu numai în ediţia lui din acest an şcolar, admiterea şi respingerea unora sau altora dintre acestea le judecăm doar cu ghidul deschis la capitolele conţinând cerinţele tehnice. Le urmărim cu lupa, ba demonstrăm că le-am respectat în detaliu, ba le contestăm ca imposibil de respectat şi (cum altfel?!) le vânăm pe cele neîndeplinite de contracandidaţi. Ce scrie în manuale nu băgăm în seamă. Or, unele manuale nu ar merita să fie respinse pentru că sunt de-a dreptul proaste, fără să fie greşite din punct de vedere tehnic şi poate chiar fără să conţină greşeli ştiinţifice?

În general, despre lucrări ştiinţifice, manuale şi lecţii ne ferim să spunem cu voce tare, să scriem clar – şi s-o facem înainte de aplicarea oricărui alt criteriu – dacă sunt bune în conţinutul lor şi dacă îşi au locul în clasă, pe bancă, în ghiozdan sau dacă, dimpotrivă, sunt proaste şi din această cauză sunt de exclus.

Florin ANTONESCU