Educația digitală. Provocări și perspective

La ora la care scriu aceste rânduri, burtierele principalelor televiziuni titrează cu litere de-o șchioapă: profesorii pot motiva absențele elevilor care întârzie la cursuri din cauza grevei de la STB. Vă mărturisesc că prima mea reacție a fost să mă întreb: oare de ce nu intră copiii aceia online la lecții? Nu e mare lucru. Sigur au un device funcțional, o platformă pe care să se poată conecta și un profesor de partea cealaltă a ecranului care să explice lecția. Uite cât de utilă poate fi tehnologia în educație! Ehei, nici nu visam noi așa ceva în urmă cu zece, douăzeci de ani!

Zâmbiți, nu-i așa? E adevărat, sunt de-o naivitate cruntă. Asta mi-am spus și eu. Pentru că situația de mai sus este proprie unei societăți care a înțeles rolul digitalizării și a integrat-o în mod firesc în toate domeniile ei de activitate. Administrație, sănătate, fiscalitate și, nu în ultimul rând, în educație. Nu e cazul la noi, cred că suntem cu toții de acord. De ce suntem (încă) în această situație? Ei, asta e o poveste mai lungă pentru care trebuie să vă așezați comod și să citiți cu calm și răbdare.

Sunt, iată, aproape doi ani de când ne-a lovit pacostea asta de pandemie, care ne-a dat viețile peste cap. Au murit aproape șaizeci de mii de oameni din cauza Covid-19, sistemul sanitar a ajuns în pragul colapsului, activitatea economică a cunoscut pierderi uriașe. Nici învățământul nu a fost ocolit de probleme. Elevii și profesorii au fost forțați să rămână în case și să intre în online. Cei care au putut, desigur. Pentru că sute de mii de elevi și profesori ar fi vrut, dar nu au avut cu ce. N-au avut tablete, calculatoare, platforme pe care să se conecteze cu elevii și, ce să vezi, prin multe locuri din mediul rural, nici măcar conexiune la internet. Prin alte părți, unii profesori au strâmbat din nas, domne, asta nu e școală, învățarea se face în sala de clasă, cu creta-n mână și tabla în față. Nu puține au fost și cazurile în care profesorii nu s-au descurcat cu utilizarea unor platforme și atunci s-au mulțumit cu niscaiva teme trimise pe WhatsApp. Cam asta a fost toată școala în primul an de pandemie. O catastrofă, a spus-o și domnul ministru.

Simt că v-ați încruntat puțin. Vă reamintesc că vă rugasem în introducere să citiți textul cu calm. Mai aveți puțintică răbdare. Vă spun eu când să vă enervați.

Ei, cum așa, domnule? Dar de ce toată bâlbâiala asta prin școlile noastre? Cum a fost posibil într-o țară în care, se spune, viteza conexiunii la internet este cea mai bună din cosmos? Cum se poate să avem profesori care să nu fie în stare să folosească o platformă, câtă vreme în ultimii zece, douăzeci de ani s-au făcut sute, mii de cursuri de utilizare a calculatorului și tehnologiilor aferente? Dar ce spun eu de cursuri? Să vedeți câte cercuri pedagogice, lecții deschise, referate peste referate și lucrări de dizertație pe acest subiect! Serios, dacă le punem cap la cap, îi facem de rușine pe cei din Silicon Valley!

Și, totuși, ceva n-a mers. N-a funcționat, să recunoaștem. Ori am făcut cursurile acelea doar pentru diploma de participare, ori am folosit aplicațiile și platformele numai când apărea vreun inspector prin clase, cert este că, în momentul în care a fost nevoie de-adevăratelea să arătăm că avem abilități și competențe digitale, rezultatul a fost un fiasco. Sigur, cu excepțiile remarcabile ale unor școli și profesori care s-au mobilizat exemplar și au știut să se adapteze noilor provocări. Firește că nu vreau să generalizez. Dar de aici și până la o imagine profund negativă a școlii online nu a mai fost decât un pas. Toată lumea a concluzionat că învățământul online scoate tâmpiți, așa că… Așa că nu știu ce ar trebui să facem. Aș­teptăm și noi vremuri mai bune, în care ne putem întoarce liniștiți în sălile de clasă.

Cam ăsta-i stadiul în care suntem. Să mă corectați, vă rog, dacă mi-a scăpat ceva. Cu calm, nu uitați, da?

Acesta este momentul în care se cuvine să facem niște precizări. Să ne reamintim că am intrat în online nu pentru că ar fi vrut cineva, ci pentru că am fost forțați de contextul pandemic. Sigur că lecțiile față în față sunt varianta cea mai bună! Evident că profesorii simt clasa mai bine când sunt lângă și printre elevi! Dar vi se pare cumva că am avut de ales? Evident, nu. Am stat în case pentru că ținem la viețile noastre și la ale celor dragi. Și cu copiii ce trebuia să facem? Să-i lăsăm de izbeliște luni întregi? Să înghețăm anul școlar? De ce să facem asta dacă avem tehnologia la îndemână?

De ce să nu privim toată situația asta ca pe o oportunitate excepțională de a face un pas înainte spre modernizarea sistemului nostru de învățământ? De ce să nu profităm de ocazia asta să învățăm lucruri noi, să ne consolidăm abilități și competențe care ne sunt, iată, mai mult decât necesare?

de Marcel Bartic – profesor

Articolul integral poate fi citit în revista Tribuna Învățământului nr. 25-26 / ianuarie-februarie 2022