Mondializarea economică, cu implicațiile sale în toate domeniile societății, are un impact deosebit și asupra formării, statutului și rolului profesiilor juridice în înfăptuirea obiectivelor conferite. Adaptarea lor la noile cerințe ale pieței, una devenită globală, cu un puternic caracter inte­grator, și prevalența unui anumit model de dezvol­tare, care tinde spre generalizare, presu­pune înainte de toate schimbări fundamentale în conce­perea și desfășurarea formării inițiale și inițiatice a juristului generic și în pregătirea specială a pro­fesionistului de carieră (juridică).
Prin natura și preocupările sale tradiționale, studiul dreptului este menit să ofere căi viabile spre profesionalizarea tehnică (un jurist se declină în magistrat, avocat, jurisconsult, notar, executor judecătoresc etc.), arta interpretării și aplicării legii (absolventul de drept fiind menit să pledeze virtutea justiției) și știința juridică (dreptul rămâne și o sumă de cunoștințe susceptibile de a fi raționalizate și explicate sub forma teoriei). Subsumate unui vector comun, aceste cerințe se exprimă în modul de concepere și desfășurare a învățământului superior juridic.
Disputa metodelor. Primele reacții la utilita­rismul crescând al pieței și sub influența globalizării prin crearea unor programe de studii relativ diferite, în afara facultăților de drept tradiționale (de pildă, în Institutul de Științe Politice Sciences Po, din Paris, ori marile școli de comerț), cu un pronunțat caracter aplicativ, au introdus în Franța virusul zâzaniei în domeniul până acum ferit de dispute metodologice majore al studiului dreptului. O atare „schismă”, apărută timid, dar inițial susținută politic, este acum în plină desfășurare. Mult mai virulente se dovedesc însă confruntările punctelor de vedere. Într-ade­văr, disputele între Vechi și Moderni, astfel spus între tradiționaliști, partizani ai studiului dreptului exclusiv în „facultățile de drept” care i-au format, și nucleul dur al profesorilor care, la mijlocul anilor 2000, s-au separat și au hotărât să-și desfășoare activitatea didactică și de cercetare în cadrul Sciences Po, din Paris, au luat în ultima perioadă forma unui adevărat „război” de idei și percepții asupra manifestărilor fenomenului juridic contem­poran și a studiului său academic, dus la catedră și prin intermediul publicațiilor de specialitate.
Tradiționaliștii impută „schismaticilor” faptul de a încerca să transforme învățământul juridic superior într-un business law school, de a re­deschide lupta între învățământul strict profesional și vocația intelectuală a facultăților de drept, de a aservi studiul dreptului cabinetelor de afaceri și chiar de a-l „privatiza și americaniza”. Și, în fine, în spiritul Revoluției franceze, o asemenea tendință ar converge spre înlocuirea învățământului din universități, entități libere și independente, cu cel desfășurat în „școli profesionale” aservite cabine­telor de afaceri.
Criticându-se limitele modelului doctrinar, noile proiecte de învățare și formare în domeniul dreptului, precum cel dezvoltat în cadrul Sciences Po, din Paris, se propun trei axe în jurul cărora să se manifeste inovațiile considerate ca absolut necesare: a valoriza în mod diferit tehnica, prin diminuarea părții acordate expunerii dreptului pozitiv ori prezentându-l în mod mai puțin for­­malist și mai atașat contradicțiilor decât coerenței; acordarea unei atenții deosebite tuturor factorilor extra-juridici care explică modul în care juriștii iau deciziile lor (dimensiunea socio­economică, re­torică, ideologică, instituțională, de drept comparat etc.); a da mijloacele de a gândi mondializarea dreptului și mizele sale, ceea ce modelul doctrinar interzice a o face. Așadar, în privința modelului tradițional nu este vorba numai de o detașare de perspectivele sale, ci chiar de o punere în discuție a viabilității lui. Se preconizează astfel o abordare nouă, în care, în loc de transmitere a unui model intelectual fondat pe soluțiile dobândite, bazân­du-se pe cunoștințele unui prim ciclu inițiatic, stu­dentul va urma un cursus cu multe elemente inovante, marcat de incertitudine, imaginație, adaptabilitate. În primul an, de pildă, în cadrul acestor școli se vor preda materiile zise funda­mentale, care sunt grosso modo aceleași ca și la Universitate, dar pigmentate teoretico-metodologic prin învățare în paralel (pentru a favoriza o privire critică asupra drep­tului), învățământ practic (metode de caz). Va fi privilegiat învățământul interactiv, ca o pre­lungire a metodei socratice á la américaine, în raport cu vechea distincție între cursuri de amfiteatru și seminarii (lucrări dirijate).
Multe cursuri se vor desfășura în engleză și în spiritul globalizării, ceea ce ar permite circulația conceptelor și deprinderilor de la un sistem la altul și învățarea mai mult pe probleme decât pe reguli.
Un al doilea an, zis de „suspendare” (facultativ), se va supune unei triple necesități: a evita atacurile tradiționaliștilor care susțin că o formație juridică în doi ani este prea scurtă; a oferi studenților un stagiu de lungă durată și un semestru într-o universitate străină și a nu obliga studenții să facă un al șaselea an de studii.
În fine, după anul de „suspendare” facultativă, studentul ar aprofunda unele obiecte în funcție de opțiunea profesională, orientarea drept-eco, ori cea vizând pregătirea concursului pentru Școala Națională de Magistratură.
Dincolo de discuțiile purtate și abordările asumate, rămâne indiscutabil faptul că orice pro­iect vizând studiul dreptului trebuie corelat cu aștep­tările lumii profesionale aferente. Prin exce­lență, modelele de învățare a dreptului de­finesc și se impun a fi promovate în funcție de raporturile (complexe, subtile, evolutive) pe care le întrețin cu profesioniștii, cu practicienii dreptului, așa că orice reflecție asupra edificării unui sistem de formare a juriștilor trebuie să includă o analiză a practicilor și așteptărilor profesionale. Desigur, și într-un ase­menea demers, nu se poate apela numai la criterii ținând exclusiv de datele cererii, și aceasta cu atât mai puțin cu cât piața formării cuprinde printre particularitățile sale și pe aceea că solicitanții (profesioniștii) au fost, la rândul lor, pregătiți la un moment dat de un sistem instructiv-educativ care, în mod obiectiv, i-a influențat și îi marchează în permanență.
În fine, nu putem ignora realitatea că, mai ales astăzi, profesiile juridice sunt multiple și eterogene, astfel că orice ofertă de formare, dacă dorește să răspundă într-o anumită măsură posibilă la nevoile practicii, trebuie să poarte și o anumită dimensiune intelectuală, reflexivă și inovativă, care să-i permită o adaptare rapidă la cerințele concrete și să-i ofere capacitate de a acționa creativ asupra practicii.
Ce se întâmplă în România? Asemenea evoluții, precum cele descrise mai sus, dar cu o puternică amprentă a contextului național și în dimensiuni specifice, pot fi decelate și în România. Opțiunea pentru o licență de patru ani, cu păstrarea struc­turii curriculare tradiționale, care datează, în linii generale, de aproape 100 de ani, și expedierea studiilor masterale într-un singur an universitar s-a dovedit, în mod evident, neinspirată. Perpetuarea ei nu face decât să prelungească și să complice criza învățământului juridic superior românesc. Insu­ficiența pregătirii asigurate în universități a fost recunoscută în mod direct prin organizarea examenelor de admitere, din ce în ce mai exigente, în profesie și instituirea formelor de pregătire specială în acest sens. Tentativele creării unor „școli de drept” în afara Universității tradiționale – respectiv în cadrul SNSPA – pentru formarea de drept public-administrativ și ASE de drept-eco – nu s-au concretizat și nu erau în măsură, așa cum erau concepute, a aduce „suflul” necesar relansării proiectului pregătirii juridice superioare. În plus, „suprainflația” post-1990 a facultăților de drept cu­noaște o puternică resorbție, fără a genera însă preocupări de relansare pe cale inovativă și refor­matoare.
Așadar, criza acută a învățământului superior se cuvine rapid curmată, iar reforma mult-așteptată să-și propună o licență de 3 ani, menită să asigure pregătirea „generalistă” a viitorului jurist-practi­cian, urmată de un master-1 și master-2, de apro­fundare și orientare generală în marile diviziuni ale dreptului, care să reprezinte „punți” spre școlile de profesionalizare ale marilor profesii juridice.
Într-un alt registru, metodele de învățare a doctrinei și deprindere a practicilor preliminare ale „omului de drept” într-o lume mondializată se impun radical schimbate, modernizate și adaptate cerințelor pieței atotbiruitoare.
În același timp, receptarea exigențelor globali­zării în curs nu înseamnă abandonarea tradiției, ci continuarea ei, și nici ignorarea specificului națio­nal, ci afirmarea sa în cadrul unional-euro­pean și mondial, conform imperativului „universali­tății în diversitate”.
Potrivit cumpătării și prudenței, valori intrinseci lumii dreptului, se cuvine să temperăm, deocamdată, asaltul „școlilor de drept”, în sensul îndreptării lor spre zonele de „nișă” ale căror inte­rese specifice le exprimă și, în orice caz, să apărăm Baroul și Magistratura de experiențe imprevizibile, cultivarea amatorismului și manifes­tarea superficia­lului, atât de străine autenticei justiții.
Ce-i de făcut? Situația creată în câmpul învățământului superior francez, care pare a găsi un oarecare ecou și pe piața universitară românească, este oarecum simptomatică pentru o perioadă de criză structurală precum cea pe care o traversăm în prezent. Ea nu exprimă o veritabilă rivalitate, imposibilă între lucruri de naturi diferite, între un loc de formare a elitelor, facultățile universitare, și cadrul de pregătire a practicianului mediu, „școlile de juriști”. Cerute de graba adaptării la cerințele pieței libere, cu pretenția autoreglării, aceste struc­turi prezintă utilitatea lor, dar nu pot constitui o soluție durabilă, definitivă și finală la imperativul, și el evident, al adaptării învățământului superior juridic la noile date, radical diferite, ale contextului general economico-social. A opta și a impune o asemenea cale „pragmatică” în numele globalizării unui model și a eficienței lui financiare ar prezenta riscuri majore pentru statutul dreptului ca știință și cel al profesiilor juridice printre elitele societății.
Într-adevăr, în acest fel rolul școlii superioare de drept s-ar reduce la cel de „școală profesională” de deprindere a rânduielilor și practicilor unei „meserii”, al cărei obiect principal ar consta în receptarea și reproducerea la cazuri date a regulilor acceptate prin citirea textului legal și valorificarea concluziilor jurisprudenței.
O soluție absolut de criză, posibilă cel mult ca adjuvant menit să asigure „auxiliari” ai profesiilor tradiționale și cu titlu punctual, care ne amintește de (tristele) experiențe ale primilor ani după instaurarea regimurilor comuniste în țările central și est-europene, imediat după cel de-al Doilea Război Mondial, când din dorința de a pregăti rapid magistrați „fideli și slujitori” ai noului regim politic s-au creat așa-zisele „școli juridice”, mai întâi de numai 6 luni, spoi prelungite la 2 ani.
O asemenea „degradare utilitarist-pragmatică” a învățământului dreptului ar confirma acuzația, abia înfrântă, a celora care reduceau știința juridică la o simplă tehnică de interpretare și aplicare a normelor de drept în vigoare, după practici moștenite și dezvoltate de-a lungul timpului, în „școlile de cadeți” ale profesiilor juridice. Natura particulară a învățării dreptului și caracterul specific al formării profesionale a juristului presupun realizarea unui echilibru cât mai deplin posibil între „știința juridică” și exigențele sale, pe de o parte, și deprinderea tehnicii interpretării și artei aplicării normelor de drept, pe de alta.
Problema adevărată și majoră care se pune astfel este aceea a reformării învățământului supe­rior juridic în sensul adaptării sale deopotrivă la noile exigențe ale pieței profesionale și prefa­cerile interne ale sistemului științei și teoriei juridice, în efortul de receptare și exprimare a evo­luțiilor unei lumi mondializate. Într-adevăr, fenomenul mon­diali­zării dreptului devine din ce în ce mai evident, manifestându-se atât prin apropierea și amplifi­carea influențelor reciproce între cele două mari sisteme de drept tradiționale – cel romano-germanic, continental și, respectiv, cel anglo-saxon –, cât și printr-o tendință de complementarizare până la uniformizare a conceptelor, principiilor și abordărilor aferente fenomenului juridic. Fără îndoială, din această perspectivă, este perceptibilă preeminența elementelor de common law, favo­rizată de dominația absolută a modelului economic neoliberal.
Într-o atare perspectivă, se încearcă promovarea mai ales a unei concepții instrumentale a dreptului, congruentă cu viziunea utilitaristă a utilizatorilor săi, în opoziție cu o abordare a dreptului ca o cunoaștere (savoire) generalistă ori ca o teorie a socialului. În cazul Școlii de Drept de la Sciences Po, din Paris, se vorbește despre conceperea dreptului ca o rudimentară „cutie cu scule”, care e promovată pentru avantajul de a corespunde tot atât de bine modelului pragmatic și instrumental promovat de practicienii veniți din lumea aface­rilor, cât și concepției destrucționiste din punct de vedere teoretic avansată de mișcarea critică a dreptului, prezentă în mediile academice cele mai prestigioase, în primul rând la Harvard.
Pusă în fața acestei realități, școala juridică superioară de tip francez, continental trebuie să reacțio­neze prin redistribuirea obiectivelor și a pri­ori­tăților și restructurarea metodelor și instru­mentelor de învățare. Un atare demers presupune, într-un just echilibru, asimilarea exigențelor integrării unional-europene și a semnificațiilor glo­ba­lizării, pe trunchiul solid al tradiției inconfun­dabile, care marchează și particularizează globalul.
Desigur, în cadrul acestui proces complex, multidimensional de adaptare globală a sistemului învățământului superior juridic o atenție deosebită se va acorda accentuării laturii pragmatice a formării în consens cu așteptările practicării viitoarelor profesii, dar în aceeași măsură se va menține vocația sa intelectuală, având în vedere imperativul afirmării și rolului crescând al elitelor juridice în societatea post-modernă globalizată.
Se poate reuși astfel să se pregătească un jurist competent, capabil să răspundă cerințelor pieței profesionale, competitiv, care poartă marca tradiției într-o lume juridică tot mai globalizată. Unul care, ca întotdeauna, este și un om al cetății, responsabil social și deschis spre largile orizonturi ale științei și culturii generale.
În privința învățământului juridic românesc, demersul reformator este și mai complicat. El presupune, mai întâi, greaua misiune de depășire a handicapului ultimilor 25 de ani de stagnare și apoi construirea noii școli superioare (universitare) ro­mâ­nești de drept, una de tip european, competitivă la nivel mondial.
Prof. univ. dr. Mircea Duțu