37 de ani. Atât a trecut de când Nicolae Ceaușescu se plimba, în caleașca regală, însoțit de regina Elisabeta a II-a pe străzile Londrei. Televiziunile, inclusiv cele din Regatul Unit, nu mai pridideau cu reportaje elogioase la adresa României. Și a dictatorului. Să nu fi știut MI 6 cum erau respectate drepturile omului la noi? Campionii democrației să fi fost atât de moleșiți, încât să se lase trași pe sfoară de o mână de securiști? Greu de crezut! Mult mai credibilă ar fi explicația că Perfidul Albion își cunoștea foarte bine interesele.
Între timp, lucrurile s-au schimbat. (În niciun caz nu au evoluat!) În România s-a vărsat sânge pentru democrație și libertate. Ceaușescu nu mai e. Militarii români luptă sub stindardul NATO. UE ne-a primit și nu prea… Marea Britanie a schimbat foaia. Guvernul britanic cheltuiește bani grei pe spoturi publicitare, care să descurajeze ro­mânii dornici să vină în regat. Televiziunile găsesc cerșetori și infrac­tori exclusiv din România. Populația este îngrozită de pericolele la care ar fi expusă dacă cetățenii români ar beneficia de drepturile care le-au fost promise atunci când s-a semnat tratatul de aderare. Psihoza întreținută de televiziuni și tabloide exacerbează problemele create de cerșetori și îi face mici copii pe Jack Spintecătorul și Mary Bell sau John Haigh.
Și uite-așa, treptat-treptat, judecățile de valoare se schimbă după cum se schimbă interesele politice. Legătura cu morala creștină și principiile fundamentale ale democrației este din ce în ce mai firavă. În concepția unora, acțiunile minorităților aduc prejudicii grave majorităților din care fac parte. Așa o fi, dar nici strategiile de căutare a nodului în papură nu pot fi omise din aceste analize.
În plan național lucrurile decurg cam la fel.
A decis guvernul întărirea disciplinei fiscale. Foarte bine! Era și cazul! Toată lumea, de la vlădică la opincă, trebuie să primească bon fiscal. Taxele încasate înseamnă finanțare pentru educație, sănătate, armată, autostrăzi etc. Mai există sincope, cârcotași și frânari. Adică de ce să emiți bon pentru bacșiș? Întrebarea este justificată în multe cazuri. Ce te faci cu cluburile de fițe, în care intrarea costă între 50 și 100 de lei și documentele fiscale lipsesc? S-ar mira cineva dacă angajații ar declara un bacșiș de 10.000 de lei? Unii da. Alții mai puțin. În aceste condiții, este de înțeles insistența celor de la ANAF de a reglementa stric circulația bacșișului, indiferent de valoarea acestuia.
Adică și aici exagerările unor nesimțiți creează prejudicii majorității comercianților cinstiți.
Trecem de constatarea că ambele exemple sunt legate de nivelul de educație al membrilor societății, de cultura lor și de gradul de civilizație. Putem găsi exemple asemănătoare în lumea școlii. În România!
Generația mea a beneficiat de educație religioasă doar în familie. În rest, reperele esențiale ale devenirii noastre le-am primit în școală. Pentru noi școala a fost o biserică. Dascălii noștri erau preoți, iar cunoștințele dobândite acolo ne-au deschis calea spre lume.
Am avut șansa să întâlnesc dascăli excepționali. Nu știu care au fot problemele lor de zi cu zi. Acum, sunt sigur că le-au avut! I-am văzut doar în clasă, mereu pregătiți să răspundă întrebărilor noastre, mereu pregătiți să ni se alăture în explorările noastre științifice. Dacă noi (generația noastră) am reușit, înseamnă că și ei au reușit. Și nu cred că există suficiente cuvinte sau mijloace pentru a le mulțumi.
Soarta m-a readus în școală. Ca profesor de această dată. Îmi place ce fac și mi-a plăcut mereu. Într-un orășel de provincie, profesorul mai înseamnă ceva! Departe de ceea ce ar trebui să fie, inerția mentalului colectiv îl mai situează încă printre făuritorii de destine. Și `n cele trei decenii petrecute la catedră am avut parte de colaboratori excepționali. Orele suplimentare necesare pregătirii elevilor pentru concursurile școlare, pentru examene sau pentru activități extracurriculare erau ceva de la sine înțeles. Nimeni nu aștepta nicio recompensă materială. Zâmbetele elevilor și florile primite la serbările școlare erau mai mult decât ne-am fi așteptat. De aceea și din o mie de alte motive nu am putut niciodată să accept ca un dascăl să fie acuzat de ceva. Era peste puterea mea de înțelegere. Era un sacrilegiu.
Recent, judecățile mele au fost virusate grav de întâmplări pe care înainte le consideram scorneli răuvoitoare.
Una dintre prietenele mele a încercat să își înscrie copilul la o grădiniță de stat. Din București. După ce s-a informat asupra tarifelor percepute în asemenea situații, neafișate, dar vehiculate de toți angajații – ca în spitale –, i-a oferit doamnei directoare un parfum extrem de scump (cam jumătate din leafa ei pentru o lună!). Ploconul a fost primit fără nicio rezervă, dar înscrierea copilului a fost refuzată… din motive tehnice…
Intrigată, prietena mea a luat legătura cu cineva din inspectoratul școlar, după care directoarea în cauză a sunat-o și a avertizat-o că „nu primește ordine de la niciun inspector!”
A urmat o a doua tentativă – la o altă grădiniță –, reușită de această dată, după ce directoarea a primit o pereche de cercei de aur. Fără bon fiscal, fără TVA, fără niciun document!
Nu pot să fiu supărat pe prietena mea, care are tot dreptul să își imagineze că așa procedează „cadrele didactice”. Înțeleg dramele părinților, plătitori de taxe, care așteaptă ca statul să se ocupe așa cum trebuie de educația copiilor lor.
Nu înțeleg incapacitatea celor care gestionează sistemul de a scăpa de cei care se numesc educatori, dar care nu au nimic de-a face cu această nobilă meserie. Nu înțeleg cum câțiva nesimțiți pot să distrugă, în repetate rânduri, ceea ce majoritatea dascălilor adevărați au clădit de-a lungul mai multor generații.
Ioan ARDELEANU