Nu mai surprinde pe nimeni să constate că legile din învățământ nu pot stăpâni și coordona procesul de formare a tinerilor. O lege emană din necesitatea de a rezolva o serie (coerentă) de probleme care au anumite caracteristici comune. Aceasta fundamentează un obicei, instaurează o linie de conduită, exprimă un principiu conducător. În învățământul românesc, un asemenea lucru nu se întâmplă. Prin continua schimbare a legilor și a viziunilor, obiceiurile (bune) nu pot prinde cheag, linia de conduită este continuu fragmentată, principiile conducătoare sunt cel puțin inhibate. Legile din învățământul nostru emană dintr-o insuficientă cunoaștere a realităților, dintr-o proastă folosire a metodologiilor și mijloacelor de formare, a „instrumentarului” operațional, o greșită interpretare a modelelor, ca și dintr-o mare confuzie de prefigurare a țintelor de formare. Ca atare, orice nouă lege de profil este hărăzită de la bun început să funcționeze în mare parte în gol și să „agreeze” tot felul de intervenții de parcurs, punctuale, menite să acopere „goluri” de concepție, dar deloc să rezolve probleme definite de caracteristici comune. Totul se fărâmițează pe un parcurs incert.
 Imediat ce a fost dată o nouă lege a educației naționale (1/2011), după un pact pe educație, a și început să se vorbească că e nevoie de o altă/nouă lege a învățământului. De ce o altă lege? Nu cuprinde aceasta întreg procesul de formare, nu are priză la realități, nu configurează bine idealul educațional, este prost formulată? Nu știm și nici, dacă nu-i bună, cine a greșit și cine răspunde pentru asta. Zona de conflict se subsumează unui „cerc vicios”, cu vinovății aproximative și suspiciuni efemere, cu reproșuri gratuite, din care nimic nu apare cu adevărat la lumină.
Cu puțin timp în urmă a fost dată o Ordonanță de Urgență, nr. 94, din 29 decembrie 2014, privind modificarea și completarea Legii educației naționale nr. 1/2011, precum și modificarea Ordonanței de Urgență a Guvernului nr. 75/2005 privind asigurarea calității educației. Citind rândurile prin care este argumentată Ordonanța, vei putea să constați încă o dată – luminat – că domnii care se ocupă cu elaborarea de legi (în învățământ), fie ei politicieni-parlamentari, guvernanți, poate specialiști în pedagogie sau psihologie, poate sociologi etc., etc., toți aceștia, sau, desigur, „chintesența” lor, sunt foarte șireți, intuitivi și, de ce nu, versatili. Intuiesc foarte repede de unde bate vântul, dar nu vântul Educației.
În debutul ordonanței se spune, insistent și prolix: „Având în vedere situația extraordinară creată de solicitările unor angajatori de a li se asigura forță de muncă calificată profesional, printr-un proces la care să participe activ, motiv ce determină urgența introducerii în sistemul național de învățământ preuniversitar a formei de pregătire profesională organizată în sistem dual, începând cu anul școlar următor, pentru care fundamentarea cifrei de școlarizare și promovarea ofertei educaționale, în comun, sunt urgente, realizându-se în luna februarie 2015, deoarece admiterea în sistem dual se desfășoară începând cu luna mai, anul curent, în vederea selectării viitorilor elevi, pe baza ofertei educaționale, promovate, în comun, de către școli în parteneriat cu operatori economici, (și, n. n.) deoarece admiterea în sistem dual se desfășoară începând cu luna mai, anul curent, în vederea selectării viitorilor elevi, pe baza ofertei educaționale, promovate, în comun, de către școli în parteneriat cu operatori economici…” (ș. a. m. d.)
Citind acestea, ne putem întreba: de ce n-au fost introduse explicit în LEN cerințele legate de această „situație extraordinară”? Situația exista și în vremea când se elabora Legea. Oferta educațională viza întotdeauna pregătirea profesională, relația cu operatorii economici… În Germania și Austria este un obicei din a organiza pregătirea profesională în „sistem dual”. Cum de le-a trecut prin cap „legiuitorilor” tocmai acum, la jumătatea anului școlar, ideea organizării pregătirii profesionale în sistem dual? Nu mai pot angajatorii, acum, la început de an 2015, de grija „forței de muncă calificată profesional”, încât au ajuns în situația să creeze o „stare extraordinară”, după ce un sfert de secol și-au rezolvat urgențele capitalismului sălbatic cu muncă necalificată, la negru? Ar trebui oare să ne întrebăm ce presiune pune această ordonanță pe școli, pe directori, pe profesori, când nici lucrurile cu identificarea nevoii de meșteri cu profesională nu sunt deloc clare? A trecut o jumătate de an școlar și încă nu am/au/s-au rezolvat manualele pentru clasele primare, iar acum am/ar vrea să scoatem ca la carte învățământul dual de anul școlar viitor? Cât de eficiente pot fi „parteneriatele” și cât de repede și bine pot fi concepute și realizate „în comun”?… Cum răspunde învățământul superior unui asemenea demers? Poate cineva să răspundă?
Credem că autorii unor asemenea acte legiuitoare sunt poeți. Ei inventează și aruncă în spațiul public sintagme metaforizatoare, care să mențină un văl mistificator sub care își ascund ignoranța sau interesele personale. Ordonanța cu pricina emană dintr-o necesitate care nu poate fi negată. De o asemenea necesitate nu ne îndoim. Numai că nu „necesitatea” îi durea pe inițiatori. Imediat după ce a fost ales, președintele Klaus Iohannis a vorbit și despre lucrurile pe care vrea să le schimbe în România, spunând printre altele că „Dacă ne uităm la școală, vedem că e nevoie de un sistem de învățământ dual, similar cu ceea ce există în Germania, pentru că nu toată lumea vrea să dea bacalaureatul după 12 clase și să se ducă la facultate. Sunt mulți care vor să învețe o meserie simplă, dar bună. Acest lucru nu este posibil în acest moment”. O fi chemat președintele la el, pentru consultări, pe reformatorii din învăță­mânt și le-a trasat vreo sarcină privind învățământul dual? N-am auzit. Inițiatorii Ordonanței au prins imediat ideea și, oportuniști, au aruncat-o în spațiul învățământului, desigur nemestecată.
Oamenii școlii sunt onorați că au dat pentru cea mai mare funcție din stat un om din rândurile lor. Unul care cunoaște „de la sursă” sistemul de învățământ. Numai că nu tot ce spune cineva cu o funcție mai mare decât tine trebuie făcut imediat lege. Chiar Președintele a menționat, lucid, că încă nu e posibilă organizarea formării profesionale în sistem dual „în acest moment”. Dar negustorii de legi au vrut să se arate mai tari decât președintele. Și au dat drumul porumbelului pe cerul înnorat al învățământului autohton.
Ordonanța citată mai face trimitere la o problemă punctuală, a cărei rezolvare se încearcă a fi făcută tot… empiric: renunțarea la doctorat. E o altă poveste, în aparență inocentă, în esență cu trimitere la situația gravă în care se află formarea de specialitate a tinerilor. Oricum, prin asemenea gesturi legislative vârtejul confuz din învățământ este alimentat în continuare, iar îmbătarea de cap a slujitorilor școlii este mult sporită. Cine poartă răspunderea creării și menținerii unei asemenea situații?
Deocamdată nimeni.
Olimpiu NUȘFELEAN