Inspectorii generali școlari demisionează rar. Motivul îl constituie numirea politică a acestora. Ei sunt într-o mare măsură „oameni de partid”, asta neînsemnând neapărat și absența flagrantă a competențelor profesionale. Mulți sunt oameni serioși, care vin în aceste posturi aducând cu ei de multe ori proiecte pe care speră să le împlinească în cei doi-patru ani cât vor sta în această funcție. Dar rareori se întâmplă ca o ratare a proiectului să anunțe și o demisie. De regulă, ei vor descoperi relativ rapid „limitele sociale și profesionale” în cadrul cărora vor activa atâta vreme cât vor fi inspectori generali. Iar limitele sunt date în primul rând de interesul politic, iar în al doilea rând de inerția sistemului.
O demisie mai recentă mi-a atras atenția. E vorba de demisia inspectorului general școlar al municipiului București, profesorul Constantin Trăistaru. CV-ul politic și profesional al celui în cauză nu este chiar unul comun. Măcar și pentru faptul că a acumulat o experiență impresionantă la mai multe niveluri ale administrației sistemului: profesor de fizică, director la un colegiu tehnologic, apoi din nou profesor; și director, într-o anume perioadă, în MEN. În același timp, destinul celui în cauză este, așa cum ne așteptăm, legat de prezența unei anume formațiuni politice la putere, inclusiv de faptul că omul în cauză a candidat la un moment dat din partea acelei formațiuni, cu sorți reali de reușită, pentru un post de deputat în Parlamentul României. Dar nu dedesubturile politice al actualei demisii ne interesează (probabil având legătură cu actualele înfruntări din PSD), ci mai degrabă experiența pe care o dobândește un om care vreme de doi sau trei ani stă într-o funcție importantă pentru sistemul școlii preuniversitare.
Inițial, fostul inspector general al municipiului București s-a evidențiat printr-o încercare, resimțită de către o parte a corpului didactic ca fiind „dură”, de a mări gradul de normalitate al școlii preuniversitare bucureștene. Poate că enunțul e oarecum vag, cum adică să mărești gradul/spațiul de normalitate al școlii preuniversitare. Și de aici începe un fel de odisee care coagulează în cele din urmă toate marile probleme acumulate de sistemul de învățământ în ultimul deceniu. Aducând cu sine un asemenea proiect, era firesc ca în demersul punerii în practică problemele devoalate să fie multiple. În același timp, „programul politic” trebuia și el pus în practică: destituiri, schimbări de personal adică, aducerea unor oameni care serviseră „cauza”. Este ade­vărat, specialiștii din inspectoratul bucureștean nu par să fi fost foarte stresați în această perioadă, bătăliile purtându-se altundeva. Dar orice proiect, bun sau rău, ca orice proiect, cere o echipă. Or, aici lucrurile de regulă se încurcă, ceea ce se pare că s-a întâmplat și în acest caz la inspectoratul bucureștean, oricâtă competență ar fi putut dovedi fostul inspector general, sau Y, sau Z în același post.
În acest context, îmi amintesc de o afirmație mai veche a prof. N. Manolescu, pe vremea când preda încă la Universitatea bucureșteană. Referindu-se la problemele școlii, el observa un fapt de bun-simț: cel dintâi lucru pe care profesorii trebuie să-l facă în România de azi ar fi acela de a se duce și a-și face riguros orele de predare-învățare-evaluare… Sigur, afirmația poate să surprindă; de altfel, nu cred că există statistici ferme în legătură cu numărul de ore care rămâne undeva în afara predării-învă­țării-evaluării. Cheia problemei în acest caz nu este însă la inspectorul general, ci la directorul de școală. Există, fără îndoială, foarte mulți directori de școală care-și exercită autoritatea cu oarecare fermitate și nu permit absențele nemotivate ale profesorilor, chiar dacă ei pot fi convinși că profesorul este cu adevărat prost plătit. Dar treaba unui director nu este să dezvolte reflecții sociale, de tip sindicalist, treaba lui este să conducă eficient o instituție și să facă acest lucru fără retorică inutilă…
Dar, dincolo de o asemenea stare, un pic șocantă, odiseea învățământului românesc este o narațiune mult mai amplă, în care toți actorii participanți – profesori, elevi, părinți – au dezvoltat în ultimii ani „patologii” care vizează atitudinea față de autoritate: profesorii și-au asumat libertăți speciale, elevii au marșat foarte tare că școala „nu mai e ca-n vremea comunismului” (enunț-slogan în fond, fiindcă actuala generație de pe băncile școlii are vagi cunoștințe despre „școala comunistă”), iar părinții s-au transformat în „falși” parteneri de educație, chiar înainte de a deveni „adevărați parteneri” în triada profesor-elev-părinte. Ca și în cazul tinerei generații, există un număr impresionant de părinți al căror concept despre libertate presupune „a-și da cu părerea” despre orice lucru care privește școala. La care se adaugă faptul că „retorica”, demonstrația lingvistică, ocupă foarte mult spațiu în relația dintre părinte și școală…
În lipsa unei echipe, așadar, tensiunile se acumulează, dezvoltându-se suspiciuni. Pe de altă parte, echipele se formează în principiu cu mare dificultate, tipul acesta de cultură făcându-și loc cu oarecare evidență poate doar în rândul generației tinere, dar ocolind, se pare, generațiile adulte. În același timp, numirile politice „efemerizează” ideea oricărei perspective: cine e dispus să investească energie, idei, pe termen scurt, în condițiile în care în România de azi politicul jonglează într-o manieră indescriptibilă cu oameni, instituții, proiecte, idei?… Și atunci problema cea mai importantă în această dilemă ar fi nu doar cum poate împăca un inspector general condiționarea politică cu cea profesională, ci și câtă libertate îi mai rămâne în a-și exercita profesionalismul și cum poate reclădi autoritatea instituțională a școlii, pierdută cumva.
De ce demisionează un inspector general (când se întâmplă să demisioneze!)?… Ei bine, nu întotdeauna din cauza „politicului”. Se-ntâmplă uneori ca acești oameni să realizeze „donquijotismul” vremurilor, să înțeleagă uneori cu amărăciune că nu a sosit încă timpul „lucrului bine făcut” sau, cu cuvintele lui Howard Gardner, al „muncii bine făcute”. Într-o societate în care valorile se tot resetează, în care binele, adevărul, frumosul devin ele însele vulnerabile, fiindcă fiecare pare a avea propria înțelegere a acestora, singura etică care ar putea să anunțe terminarea resetării valorilor ar fi aceea a „muncii bine făcute”. Spunem cu bună știință „munca bine făcută”, făcând abstracție de orice context, politic sau economic. Și făcând abstracție și de faptul că problema calității profesionale a educatorilor în școala românească se conturează a fi, cum am mai spus cândva, „o bombă cu explozie întârziată”…
Adrian COSTACHE