Problema comunicării pedagogice este angajată, în mod special, la nivelul activităţii didactice (lecţiei etc.). Din această perspectivă este necesară evidenţierea: a) caracteristicilor principale ale comunicării didactice; b) „obstacolelor specifice procesului de comunicare didactică”; c) efectelor formative ale comunicării didactice (vezi Virgil Frunză, Teoria comunicării didactice, Ovidiu University Press, Constanţa, 2003, pp. 112-135).

1. A) Caracteristicile principale ale comunicării didactice. Sunt identificabile în context organizaţional formal, dar şi nonformal. Sunt reflectate la nivelul mesajelor didactice, predominant cognitive, dar cu valenţe, directe şi indirecte, afectiv-motivaţionale. Implică: a) interacţiunea necesară între cei doi „actori ai educaţiei”, profesorul şi elevul, aflaţi în situaţii asimetrice (diferenţă de statut, vârstă, pregătire, cunoaştere, tip de competenţe/de emisie – receptare, în cadrul materiei şcolare de referinţă etc.); b) valorificarea unor resurse verbale, dar şi nonverbale care amplifică, nuanţează, intensifică, particularizează etc. mesajele didactice transmise, preluate, interiorizate, perfecţionate prin feedback/evaluare continuă etc.; c) perso­nalizarea, „menţinută în limitele acceptabilităţii” prin cadrul normativ (principiile didactice) şi organizaţional (instruire frontală, grupală, individuală; lecţie etc.), confirmat istoric, în plan ştiinţific şi social; d) orientarea predominant explicativă a mesajelor didactice; e) întreţinerea unor riscuri majore legate de „redundanţa ridicată” în anumite secvenţe de predare sau de „pericolul transferării autorităţii de statut a profesorului asupra conţinuturilor”.
2. B) „Obstacolele specifice procesului de comunicare didactică”. Sunt dependente de limitele profesorului, care emite mesajul (spraîncărcare, subîncărcare, codare defectuoasă, exprimare greoaie/artificială/pretenţioasă/neadecvată în raport cu elevii etc.), dar şi ale elevului care receptează mesajul (neim­plicare cognitivă, afectivă, motivaţională – adecvată; decodificare defectuoasă, procesare greşită, memorare mecanică, neglijare a strategiilor propuse de profesor etc.). Presupun recunoaşterea dimensiunii specifice a canalului de comunicare (verbal, nonverbal, formal, nonformal etc.), care poate perturba emisia – recepţia, urmare a faptului că există o distanţă prea mare între emiţător şi receptor, între profesor şi elev în contextul clasei.
3. C) Efectele formative ale comunicării didactice. Sunt pozitive sau negative, în procesul de: a) dobândire a cunoştinţelor de bază şi a capacităţilor aptitudinale şi atitudinale (cognitive, afective, motivaţionale, caracteriale); b) socializare secundară, în context didactic şi extradidactic, şcolar şi extraşcolar.

Modalităţile de comunicare didactică sunt argumentate la nivel teoretic şi practic, în funcţie de mai multe criterii distincte şi complementare: a) numărul de parteneri implicaţi în comunicare (intrapersonală/în raport de sine; interpersonală/între profesori – elevi şi în cadrul clasei de elevi); b) statutul celor care comunică (profesori etc.) pe verticală (profesor-elev/clasă de elevi) şi pe orizontală (profesor – profesor; elev – elev); c) canalul utilizat în comunicare: verbală; paraverbală (prin elemente precum inten­sitatea, intonaţia, accentul, distribuirea pauzelor etc.); nonverbală (prin mişcări corporale, priviri, gestică, atingere, distanţă – apropiere între parteneri etc.); d) natura scopului urmărit în comunicare: intenţionată (n.n., formală, nonformală); accidentală (n.n., informală); e) prezenţa/absenţa feedbackului în comu­nicare, în variantă nelateralizată („informaţia circulă în ambele sensuri”) sau/şi lateralizată – „fluxul informaţional este unidirecţionat”, de la emiţător/profesor la receptor/elev; f) natura conţinutului comunicat la nivel cognitiv (informaţii, concepte, principii, reguli etc.) şi/sau socioafectiv (opinii, sentimente, convingeri, atitudini etc.); g) nivelul de redundanţă în comunicare (accentuată; moderată) (ibidem, pp. 136-241).
Prof. univ. dr. Sorin CRISTEA