Teoria comunicării pedagogice are ca obiect de studiu specific educaţia ca model de comunicare cu finalitate formativă, implicat în analiza acţiunii de predare, realizată în cadrul activităţii de instruire. Valoarea sa metodologică reflectă capacitatea de exercitare a două funcţii pedagogice: a) feed-back – reglarea-autoreglarea circuitelor dintre profesor/emiţător de mesaj pedagogic – elev/receptor al mesajului pedagogic; a-2) feed-forward – anticiparea soluţiilor pentru depăşirea stării iniţiale existentă la începutul predării/emiterii mesajului pedagogic, în raport de scopurile proiectate. Cele două funcţii angajează „promovarea autonomiei acţionale şi interacţionale” a celor doi actori ai educaţiei (profesorul şi elevul) şi a grupurilor educaţionale (colectiv didactic – clasă de elevi).
Paradigma pedagogică a comunicării implică promovarea unui model de abordare a teoriei comunicării pedagogice apt să stimuleze eficienţa acesteia în contexte educaţionale multiple, deschise. Este centrată pe valorificarea formativă pozitivă a „parametrilor fundamentali ai acţiunii comunicative eficiente”. Are ca rezultat predarea eficientă prin: a) transformarea celor doi actori ai educaţiei în „agenţi ai comunicării”, aflaţi în permanentă interdependenţă; b) construcţia curriculară a conţinuturilor comunicării (subordonate obiectivelor specifice exprimate în termeni de competenţe psihologice); c) cultivarea motivaţiei interne a elevilor în condiţii de intra şi intercomunicare;

1. d) orientarea mesajelor pedagogice în funcţie de capacitatea elevilor de receptare şi interiorizare în termeni de înţelegere, dar şi de participare socioafectivă; e) valorificarea factorilor contextuali interni şi externi care pot stimula comunicarea;
2. f) dinamizarea operaţiilor (de codare, decodare, reglare-auto­reglare, anticipare, dirijare, ascultare activă) care contribuie la optimizarea comunicării; g) asigurarea circularităţii mesajelor pedagogice în raport de cele două funcţii ale modelului comunicării eficiente (feed-back; feed-before), realizabile pozitiv prin intermediul strategiei de evaluare continuă/formativă.

O problemă pedagogică importantă este cea a „competenţei de comunicare în contextul educaţional şcolar”. O astfel de competenţă este probată prin capacitatea profesorului de: a) comunicare empatică în condiţii de interacţiune permanentă cu toţi partenerii (elevi, alţi profesori, manageri şcolari, părinţi etc.); b) comunicativitate funcţională prin „manifestările favorabile realizării schimbului informaţional şi interpersonal”, impus de statutul şi rolurile cadrului didactic. Pe acest fond este realizabilă (auto)perfecţionarea permanentă a profesorului care asigură, în practica şcolară, saltul de la o situaţie virtuală (aptitudinea sa pedagogică potenţială) la una reală. Este stadiul în care competenţa sa didactică „exprimă aptitudinea pedagogică împlinită” (vezi Liliana Ezechil, Comunicarea educaţională în context şcolar, EDP RA, 2002).
Teoria şi paradigma comunicării pedagogice definesc şi analizează conceptul operaţional de „comunicare educaţională în context şcolar” într-o perspectivă largă, cu deschideri metodologice ample spre: a) grupul de învăţare şi comunicare internă (elev-elev), realizabil în context formal (instruire pe grupe, integrată în cadrul activităţii didactice frontale) şi nonformal (instruire pe grupe realizată extraşcolar, cu obiective specifice în raport de stadiul învăţării); b) managementul relaţiilor de comunicare în clasa de elevi, perfectibil în termeni de conducere globală (raportată la toţi elevii clasei şi la toate acţiunile subordonate activităţii de instruire: predarea-învăţarea-evaluarea); optimă (în raport de resursele şi condiţiile concrete existente); strategică (în raport de obiectivele specifice şi generale ale disciplinei şi treptei de învăţământ). Problemele ridicate şi rezolvarea lor contribuie la dezvoltarea intradisciplinară şi interdisciplinară a unor noi ştiinţe pedagogice/ale educaţiei, precum Managementul clasei de elevi.