Ştim cu toţii că sistemele de învăţământ din România şi SUA sunt în foarte mare măsură diferite, fiecare cu avantajele şi dezavantajele lui. Învăţământul românesc este încă într-o continuă căutare ce parcă nu se mai sfârşeşte… Aşa că, în rândurile de faţă, un profesor de matematică din America (dar de origine română) ne împărtăşeşte din experienţa sa, răspunzând unui profesor de matematică din România la câteva întrebări despre învăţământul american, în general, şi cel matematic, în special. Este vorba despre Irineu Glăjar, profesor de matematică la Austin Community College, Austin, Texas, SUA.
Domnule profesor, vă rog să vă prezentaţi şi să ne povestiţi în câteva cuvinte cum aţi ajuns să predaţi matematica în America.
Mă numesc Irineu Glăjar şi în anul 1979 am absolvit Facultatea de Matematică-Informatică, Universitatea Babeş-Bolyai, Cluj-Napoca. În 1982 am ajuns în Statele Unite, mai exact, în Texas. Între anii 1982-1994, am predat matematică la două licee private (high-schools) din Austin, iar în anul 1994 am obţinut o normă completă de matematică la Austin Community College (un colegiu de doi ani), unde mai predasem, dar fără normă completă (part-time), începând încă din 1984.
Ce ne puteţi spune despre norma didactică a unui profesor american şi despre structura anului şcolar? Dar despre salarizarea din învăţământ?
O normă completă la liceu este între orele 8.00 – 15.00, cinci zile pe săptămână. În aceste ore intră patru-cinci clase şi ore de birou, în care profesorul se pregăteşte sau ajută studenţii cu probleme. O normă completă (full-time) la colegiu înseamnă 15 ore de predare pe săptămână, cu maximum de 21. Pe lângă orele de curs, sunt incluse 10 ore de birou pentru consultaţii cu studenţii şi un număr de ore variabil pentru consiliile profesorale pe diverse teme (alegerea manualelor, schimbări în curriculum, activităţi de pregătire a cadrelor), consilii profesionale pe întregul colegiu etc. În total se pretind aproximativ 35 de ore de activitate pe săptămână. Anul şcolar (august-mai) are două semestre de câte 18 săptămâni la liceu şi 16 săptămâni la colegiu. Un salariu mediu de profesor începător la colegiu este de aproximativ 31.000 de dolari pe an, iar opţiunea de a preda şi peste vară se plăteşte în plus, ca procent din salariul anual (la liceu privat 22.000 de dolari, aproximativ 30.000 de dolari la stat).
Cum este structurat învăţământul american, în general?

Structura generală a învăţământului american este după cum urmează: şcoala elementară de 8 ani (clasele V-VIII fiind middle-school), apoi 4 ani de liceu (high-school), după care urmează 4 ani de colegiu-universitate pentru un „Bachelor“, apoi 2 ani pentru un „Master” şi în cele din urmă doctoratul.

În ceea ce priveşte predarea matematicii ce ne puteţi spune? Care este, în mare, programa de matematică pentru liceu?

Matematica ce se predă până la facultate (colegiu-universitate) este în linii mari până la nivelul logaritmilor, matricilor, funcţii de gradul doi şi polinoame, puţin din trigonometrie şi geometrie de bază. Când spun logaritmi şi matrici, spun din nou doar noţiuni de bază, ca şi la funcţii exponenţiale şi determinanţi. Studenţii care sunt capabili să studieze mai mult în liceu (şi aceste posibilităţi există în majoritatea şcolilor) pot termina trigonometria, algebra superioară şi pregătirea pentru analiza matematică. Acestea sunt considerate „undergraduate” şi studenţii pot primi ore de credit în colegiu şi universitate. În concluzie, programa de matematică până la colegiu-universitate este mai sumară decât o ştiu eu din România. Nu se insistă pe detalii prea multe şi concentrarea este în a învăţa cum să înveţi în loc de o memorare masivă. De exemplu, nici nu se aminteşte de suma şi produsul soluţiilor ecuaţiei de gradul doi în materia de liceu şi colegiu. În schimb, se insistă pe aplicarea celor învăţate şi includerea problemelor practice în teste şi examene este aproape impusă.

Poate ne daţi câteva detalii privitor la modul de predare şi evaluare, precum şi relativ la manuale sau folosirea calculatorului la orele de matematică…

În general, modul de predare este lăsat la latitudinea profesorului, dar cu unele norme organizatorice. În majoritate, profesorii au un cuvânt de spus în alegerea manualelor şi în organizarea programei. De obicei se corectează şi se dau note pe temele de casă, se dau două-trei lucrări pe săptămână, patru-cin ci teste periodice pe semestru şi un examen final. Modul de calcul al mediei este variabil, dar examenul final este de obicei cel puţin 20%. În clasă, profesorul nu examinează studenţii individual (la tablă) şi de multe ori se lucrează în grup. După trecerea peste întrebări din lecţia precedentă, se trece la lecţia nouă, cu exemple şi explicaţii. În ultimul timp, tot mai mulţi profesori introduc folosirea calculatoa­relor şi uneori a computerelor. Totuşi, nu este o practică generală, mulţi profesori insistând să se lucreze „de mână”. În materie de calcule de rutină sunt totuşi folosite calculatoarele (puţini profesori le exclud complet). În ceea ce priveşte evaluarea studenţilor, totul este foarte confidenţial. Abateri de la această normă pot duce la probleme, chiar penale.

Ce ne puteţi spune despre „admiterea“ la liceu şi „absolvirea” acestuia?

Relativ la „intrarea” la liceu (high-school) problema este diversă. În şcolile private se pretind testul standard de evaluare a aptitudinilor şi apoi se face o ultimă testare când începe şcoala. În şcoli publice (sau şcoli private mari), dacă studenţii urmează cursul normal, nu se mai cere testarea. Cât priveşte absolvirea liceului, se obţine la acumularea a 24-26 de credite (cursuri completate). Nu există repetenţia. Eu consider că acesta este un lucru bun: se repetă doar cursul picat (uneori se poate face chiar şi peste vară). Nu există un examen de bacalaureat, dar există teste standard naţionale, pe baza cărora multe colegii şi universităţi îşi selectează viitorii studenţi. În ultima vreme, începe să câştige popularitate un program de bacalaureat internaţional, care stabileşte o programă mult mai apropiată de cea din România. Nu toate şcolile oferă programul de bacalaureat, deocamdată fiind la latitudinea fiecăreia. În Austin sunt doar două şcoli care oferă acest program.

Aţi amintit deja ceva şi despre admiterea la facultate. Poate ne mai daţi câteva detalii.

Admiterea la facultate se face în mod variat, fiecare instituţie de învăţământ superior având o anumită flexibilitate, mai ales relativ la specializarea respectivă. Testele standard sunt luate în considerare, dar întregul dosar contează: notele din liceu, activităţi extraşcolare, cursuri facultative etc. Nu se dă examen de admitere în specialitatea respectivă, mulţi studenţi intră în colegiu-universitate nedecişi asupra unei cariere de urmat, decizia fiind luată pe parcurs.

Care sunt relaţiile dintre profesori şi elevi? Dar despre cointeresarea părinţilor ce ne puteţi spune? Există uniforme în şcolile americane?

La liceu, relaţia profesor-elev este una variabilă, în funcţie de tipul şcolii. În şcoli private există o mai bună cooperare între administraţia şcolii, profesori, părinţi şi studenţi; deci în mod evident relaţia profesor-student este pozitivă, constructivă şi mai funcţională. În şcolile publice, în general, relaţia este mai mult bazată pe norme disciplinare, uşor de încălcat şi, în consecinţă, de multe ori activitatea academică suferă. Oricum, în general, profesorii tind să respecte studenţii la orice vârstă şi, în majoritate, studenţii răspund pozitiv, asigurând o atmosferă mai relaxată şi constructivă în clasă şi nu numai. În ceea ce îi priveşte pe părinţi, ei sunt mult mai interesaţi în şcolile private, dar totuşi interesaţi şi-n cele publice. În şcoli există comitete de părinţi, care-şi aduc contribuţia la activităţile extracurriculare. Se fac periodic şedinţe cu părinţii şi li se trimit rapoarte de informare asupra situaţiei şcolare. Problema uniformelor nu se pune în şcolile publice. Unele şcoli private aleg un anume tip de uniformă, dar de obicei părinţii au un cuvânt de spus. (continuare în pagina 15)

Sunt create şcoli sau clase speciale pentru elevii „superdotaţi”? Cum sunt pregătiţi aceştia? Dar problema meditaţiilor există acolo?

Relativ la studenţii „superdotaţi”, şcolile (mai ales cele private) îşi fac o selecţie pe baza criteriilor proprii. Nu există aşa-zise şcoli pentru „elite”. Chiar şi-n şcoli publice, există clase speciale pentru studenţii care pot şi doresc să studieze mai repede decât marea majoritate. Acestea sunt clase de „Advanced Placement”, la care studenţii obţin ore de credit în plus când merg la colegiu-universitate (similar cu programul de bacalaureat internaţional). Şi aici studenţii pot să se pregătească pe cont propriu, dar neexistând problema examenului de bacalaureat generalizat sau a examenului de admitere specializat, nu există un „fenomen” al meditaţiilor. Relativ la examenele standard, există companii private, orientate pe profit, care oferă cursuri de pregătire pentru aceste teste contra cost. Oricum, aceste oferte sunt văzute ca un efort de a pregăti studenţii în mod limitat (doar pentru a obţine note mai bune la aceste teste) – cu care profesorul nu este de acord.

Au existat probleme deosebite în cariera de profesor în SUA? Dacă da, care au fost acestea?

În ceea ce mă priveşte, am trecut, bineînţeles, printr-o perioadă de adaptare la noul sistem de învăţământ. În mod special, predând simultan la liceu şi colegiu, a fost o experienţă foarte bună pentru mine, oferindu-mi posibilitatea de a vedea conexiunile dintre cele două niveluri, precum şi abordarea diferită a unor probleme, cum ar fi disciplina. În această direcţie, am găsit foarte puţine probleme în colegiu, comparativ cu liceul. Aş dori să evidenţiez un aspect general din învăţământul american: există un respect deosebit pentru om, care determină cursul relaţiilor între profesori, administraţie, studenţi şi părinţi. Acest respect, cred eu, suferă când analizăm aceste relaţii în România sau chiar şi-n alte ţări.

Dacă aveţi ceva de transmis colegilor profesori de matematică din România sau alte mesaje către cei ce condus astăzi învăţământul românesc…

Mesajul pentru colegii de breaslă din România ar fi, în mare, bazat pe organizare, pe atitudine, pe evaluare, pe umanism şi pe încredere în sine. Prin acestea vreau să spun că, după experienţa mea acumulată în cei 32 de ani de predare a matematicii în Statele Unite, sunt unele lucruri care trebuie îmbunătăţite în metodica de predare şi pedagogia din România; dar, în mare, educaţia matematică pe care ne-am completat-o noi înainte de 1989 în România este foarte competentă internaţional, după cum se ştie. Sper că aşa a rămas şi după 1989. O problemă pe care mulţi o scot în evidenţă ca o critică la adresa învăţământului american este că studenţii de aceeaşi vârstă sunt mai „slab” pregătiţi decât cei din România. Eu cred că nu se poate pune problema aşa, deoarece programa şcolară este diferită în cele două sisteme. În România majoritatea conceptelor matematice se predau la vârste mai fragede şi în paralel (algebră şi geometrie simultan), pe când în Statele Unite se introduc mai târziu şi se predau în sistem de coloană: geometrie – un an, algebră – în alt an, de exemplu. După părerea mea, cele două sisteme de învăţământ pot şi trebuie comparate şi evaluate în faza finală, adică la absolvirea universităţii, când studenţii sunt pregătiţi pentru viaţă şi… muncă. Experienţa mea îmi spune clar că un posesor de Diplomă de Licenţă din România de dinainte de 1989 are pregătirea unui posesor de Master din sistemul american. Spun asta după ce am comparat efectiv transcripte de „Bachelors” şi „Masters” din SUA, cu propria-mi Diplomă de Licenţă. Mai mult, pentru un „Bachelor” (primii 4 ani de colegiu-universitate) din SUA nu se cere scrierea unui lucrări de diplomă; chiar şi pentru un Master lucrarea poate fi înlocuită de două cursuri în plus. Aşadar, şi mai ales pe baza adaptării sistemului românesc de la Licenţa de dinainte de 1989 la Licenţa-Masterat de acum, colegii noştri din România ar trebui să fie mândri de pregătirea lor şi să ştie că echivalenţa Licenţei vechi cu Masteratul nou este foarte reală. Cu toţii ar trebui să primească o recunoaştere oficială a Ministerului Educaţiei şi Cercetării pe această temă. Bineînţeles, toate aceste adevăruri nu exclud un efort continuu din partea noastră de a ne şlefui pregătirea profesională şi personală spre a deveni cât mai eficienţi şi a avea un aport complet la educarea viitoarelor generaţii, indiferent în ce ţară ne aflăm. Trebuie să fim cu toţii conştienţi că deţinem cea mai importantă ocupaţie posibilă: clădirea viitorului omenirii.

Închei pe această temă cu un slogan foarte bine formulat:
„Cine poate predă (instruieşte). Cine nu, îşi caută o ocupaţie mai puţin semnificativă.”
Interviu realizat de  Prof. matematică Ligia DARAU,
Colegiul Tehnic „Dr. A. Bărbat”, Victoria, jud. Braşov, România