Semnal de alarmă către clasa politică românească! Statul care nu are grijă de copiii lui

 
Ca într-o cursă tragică a suferinței, de la o zi la alta și din cele mai diverse zone ale țării, se propagă în spațiul public alte și alte cazuri de copii deveniți victime din senin nu ale cine știe căror accidente, manevre iresponsabile, gesturi, porniri violente ori teribiliste, ci ale traiului cotidian care presupune mers la școală și la activități extracurriculare (pentru cei mai mari), îngrijire fără a fi scăpați o clipă din ochi (pentru cei foarte mici), alimentație curentă, cu produse banale, uneori prin programe de rutină, aplicate la scară națională: zeci de copii foarte mici (cu vârste sub doi ani), crescuți acasă, în familii, îmbolnăviți (inclusiv ireversibil!) în diverse localități ale județului Argeș; 17 elevi dintr-o școală gimnazială dintr-un sat din județul Buzău, spitalizați cu toxiinfecție alimentară; alți 40 de elevi de la o școală de oraș, din Galați, de asemenea transportați la spital cu simptome de toxiinfecție alimentară, după ce au consumat laptele distribuit prin programul Cornul și Laptele; un număr de elevi mărit de la o zi la alta din Pitești, ajunși de asemenea la spitale (mai multe!), cu același fel de infecție alimentară, după ce au mâncat la after-school; peste 20 de elevi cu vârste cuprinse între 10 și 14 ani de la o școală din orașul Fetești au avut și ei nevoie de îngrijiri medicale, pentru că li s-a făcut rău la școală, după toate probabilitățile tot din cauze alimentare din spațiul școlii.
Sunt numai câteva cazuri (mediatizate) în care se manifestă și, din câte se vede, izbucnește sau se insinuează pericolul nevăzut, ignorat, neștiut. Ne găsim în secolul 21, în integratoarea Uniune Europeană, într-un stat care adună și etalează noi și noi expresii ale triumfului reformei în domenii-cheie ale existenței, precum Educația Națională, Sănătatea Publică, Protecția Socială, Drepturile Copiilor și totuși reacțiile, persistența, atitudinea sunt de Ev Mediu – hrana de toate zilele care îmbolnăvește în masă! Ferească Dumnezeu să se apropie și amploarea cazurilor de cotele aceleiași epoci!
Competența, dincolo de diplomă și CV
Autoritățile nu numai că se dovedesc neputin­cioase, ci se și pronunță și se manifestă sub semnul diletantismului, al ignoranței și al neputinței. Foarte grav și, în același timp, trist până dincolo de limita deznădejdii, este fatalismul care definește reacțiile, atitudinile, vorbele celor care au primit responsabilitatea concretizării deciziilor și măsu­rilor de ansamblu la nivelul țării. Cazurile grave sunt dominate de confuzia imposibilității cuprin­derii în limite cantitative și în explicații com­pe­tente, absolut necesare pentru intervenție, nor­malizare, siguranță.
Ne mândrim cu supremația instituită sub formă încetățenită convențional prin adjectivul „tehnocrată”, care induce ideea de profesionalism și competență, autentificate prin studii, certificări, diplome, încadrări profesionale. Abordarea „teh­no­crată” ne-a încurajat în speranța noastră că știința de carte și stăpânirea meseriei în sfârșit au prioritate la ocuparea unor funcții de răspundere, dovadă crezând că este respingerea unor tentative de impunere a imposturii în poziții de vârf ale Executivului. Am citit cu o anume încredințare că (ne) va fi (mai) bine CV-uri ministeriale conținând grade universitare, funcții în cercetare, în ierarhia academică.
Bâjbâiala „tehnocrată”
În cazuri de felul celor care tulbură și revoltă opinia publică, ce provoacă indignare este atitu­dinea unor oameni cu funcții și cu profesio­nalizare foarte înaltă în fața bolii și a deciziei necesare în consecință. Acești oameni le servesc părinților alarmați de starea copiilor și cadrelor didactice răs­punzătoare, la rândul lor, de integritatea unor copii doar un amalgam de termeni tehnici, de justificări, amânări. Desigur, învățătura de carte acumulată și știința aplicată trebuie să-și spună cuvântul autoritar, demn de urmat și cel mai adesea după un timp exasperant de lung. În același timp, însă, tot știința de carte și știința domeniului cunoașterii corespunzător situației, cărora li se adaugă știința comunicării și cea a manage­men­tului (de care se face atâta caz în timpurile de azi) sunt cele care ar fi normal să asigure dialog și informare. Mai mult, firesc și necesar este ca în centrul tuturor comunicărilor să se afle copiii – cei în cauză acum și toți ceilalți, care trebuie protejați, educați. Or, ce a rezultat în urma multiplelor situații grave și confuze din ultima vreme este un amestec de termeni, definitorii în ordinea disciplinelor științei, însă câtuși de puțin lămuri­toare și, mai ales, liniștitoare pentru familii, pentru școli. „Tulpini de E.Coli”, „sindrom hemolitic-uremic”, „set de probe la analiză”, „suspiciune”, „rezultate parțiale de la probele luate din ali­mente” și altele câteva semenea sunt noțiuni și formule intrate în vorbirea de fiecare zi, repetate doct și receptate – desigur, pe fondul tensiunii – ca adresări de-a dreptul sfidătoare. Autoritățile statului de la nivel înalt se contrazic, se acuză în privința oportunității unor afirmații publice. Ceea ce se consideră a fi analiză deja s-a îndepărtat con­siderabil de esența problemei arzătoare pe scară foarte largă.
Cornul și înlocuitorii de lapte,
Școala de lângă școală
Odată cu stringența soluțiilor și a deciziilor care să ia locul datului cu părerea în problemele de sănătate și de educație ale momentului, la zi trebuie să fie – în sfârșit! – reconsiderarea pro­gramelor Școala după școală și Cornul și laptele. Chiar dacă nu din cauze organizatorice ale acestor programe s-a întâmplat avalanșa de cazuri din ultima vreme, contextul apare ca adecvat pentru o investigare serioasă, obiectivă. Într-un cuvânt, riscând chiar o generalizare pripită, ambele programe deocamdată își relevă mai ales eșecul. De aceea, este de analizat (unde e cazul, și de anchetat) lejeritatea cu care laptele din clasicizatul program a ajuns să fie înlocuit cu diverse produse, precum brânza topită (chit că abundă contra­indicațiile refritoare la acest produs) și iaurtul (în cel puțin una dintre situațiile de îmbolnăviri la zi, iaurtul a constituit alimentul unei întregi colec­tivități de școlari). În același timp, o cercetare ate­ntă, cu normele igienico-sanitare în mână, a ser­viciilor tip Școala după școală probabil ar aduce în prim-plan aspecte semnificative legate de pre­pa­rarea, proveniența, livrarea mesei de prânz pe care părinții elevilor o plătesc. Și aici privirile se întorc spre autoritățile responsabile de creșterea și de educarea copiilor. Din partea lor, ce se impune (chiar dacă părinții ezită sau evită să solicite) este preocuparea pentru organizarea programului Școala după școală chiar în școală, acolo unde îi este locul, nu lângă școală, acolo unde-l plasează, preponderent, felurite interese materiale.
Copiii înainte de toate, interesul superior al copilului, centrarea activităților asupra copiilor și altele asemenea reprezintă formule intrate într-un stereotip care nu le face mai puțin actuale, nece­sare și demne de aplicare. Familiile, școlile se străduiesc să le respecte. Statul, din câte se vede, le ignoră. Pentru stat, copiii nu par să reprezinte o prioritate.
 

1. IONESCU