O recentă intervenție a prof. Teodor Pracsiu pe tema „România educată” m-a îndemnat să revin asupra Strategiei elaborate sub egida Academiei Române, în condițiile în care Academia pare a fi mai sensibilă, în ultima vreme, la problemele reale ale educației din România de azi, iar sloganul lansat de Președinte nu pare a avea deocamdată altă concretizare, în afara documentului lansat de Academie. Dincolo de observații de abordare (importante!) în legătură cu acest document de strategie privind educația și școala în următorii 20-25 de ani  sau de observații stilistice care privesc relansarea unor elemente ale unui nou „limbaj de lemn”, Strategia elaborată de grupul de lucru sub egida Academiei Române, propune șapte Programe. Îmi este foarte greu să imaginez reacția celor interesați în fața acestor programe. Motivul îl constituie faptul că unele programe sunt consistente în vreme ce altele sunt mai degrabă „proiecții metaforice” și mai puțin documente substanțiale care să-și asume meritul, dar și responsabilitatea, de a identifica o direcție a dezvoltării școlii preuniversitare în anii următori. De pildă ce se poate înțelege când cineva citește titulatura unui program numit  „Învățare autentică”? Ce înseamnă învățare autentică și în opoziție cu ce este formulat un asemenea obiectiv strategic?!
Dar să vedem care sunt cele șapte programe și ce „conținut” au acestea. Primul program se cheamă „Start bun în Educație”. Mi se pare evident că o asemenea perspectivă este de acceptat și își are o motivare profundă în crearea unei școli/educații/ de calitate. Nu trebuie să prezentăm neapărat conținutul unui asemenea program, fiindcă practicienii educației nu vor avea, ne imaginăm, dificultăți în a sesiza la ce se referă o asemenea direcție strategică. De altfel, prin Legea 1/2011 s-au făcut pași importanți în această direcție. Introducerea clasei pregătitoare a fost în cele din urmă acceptată și a devenit un succes al școlii de azi. Sigur, deocamdată pare a fi doar începutul, dacă avem în vedere faptul că, în alte sisteme, copiii  iau startul în educație la
3-4 ani. Nevoia ca societatea să se implice, în deceniile viitoare, tot mai mult în educarea copiilor este stringentă pe fondul unor crize obiective și imposibil de rezolvat deocamdată. Între acestea, criza familiei tradiționale este una dintre cele mai dramatice cu putință, fiindcă se pare că „democrațiile contem­porane” consideră fenomenul familiei ca fiind despășit, iar lumea în care trăim capătă tot mai mult aspect de roman S.F. (între altele, apariția copiilor concepuți în eprubetă!). Deși este greu pentru generațiile mature să înțeleagă/să accepte o asemenea  schimbare, ea se produce totuși sub semnul unui imperativ care ne apare uneori ca produs al unui tip de „exces” pe care  libertățile, imaginabile și inimaginabile, până ieri, le-au adus cu sine și le aduc în continuare. E ca și cum se încearcă constituirea unei noi și ultime utopii, mai mult sau mai puțin socialiste, mai mult sau mai puțin europene.
Al doilea program, component al strategiei, este numit „Autonomie și responsabilitate”. Probabil că și în acest caz cei care sunt interesați de modul în care s-ar putea contura învățământul viitorului vor descoperi instantaneu unde „bate” o asemenea formulă. Dar și aici trebuie să dezvoltăm un scepticism suigeneris. E vorba despre faptul că autonomia presupune o lume așezată și caracterizată prin profesionism și responsabilitate. Pare cuiva școala de azi ca fiind preocupată și suficient de matură pentru a deveni… autonomă și responsabilă? Este adevărat că asemenea lucruri trebuie înainte de orice să capete o conceptualizare teoretică, capabilă de a motiva, apoi manageri de o anume factură, dar dincolo de asta vom asista oare la situația (ideală!) în care factorul politic va sta pasiv la „eliberarea” școlii de condiționările de până acum ?! Este cu putință însă ca problema cea mai mare în realizarea acestui program să fie dată până la urmă de altceva, de scăderea lentă, dar continuă a calității educatorilor, care va genera în cele din urmă o adevărată problemă.
Programul al treilea presupune „Învățare autentică”, adică un curriculum integrat, ni se explică, capabil să răspundă în primul rând unor nevoi individuale. Este un program care anticipează programul „Bunăstare și stimă de sine”. Aș putea să pariez că 9 din 10 practicieni ai școlii nu vor descoperi la ce se referă… bunstarea  de aici. De-abia citind capitolul în cauză se va înțelege ce înseamnă „bunăstarea” elevului într-o școală a viitorului, faptul că această bunăstare privește o anume relație dintre spațiul școlii și educabil. E o referință la ceea s-ar putea numi un nou etos școlar, în cuprinsul căruia venirea la școală va fi un act de bucurie, iar motivația studiului va deveni o stare de stabilă trăsătură a portretului elevului din viitor. Dar pentru asta e nevoie, ne spun strategii Academiei, de un „climat educațional adaptat vârstei”, de „culti­varea mișcării fizice”, de „dezvoltarea stimei de sine și a respectului” (noi înțe­legem aici respectul reciproc educator-educabil!).
În sfârșit, mai apar în Strategia elaborată sub egida Academiei Române încă trei programe: „Excelența în predare” (referitoare la pregătirea profesorului, la stimulente, la statutul social al acestuia etc), „Școala și Universitatea deschisă”, cu trimiteri la relația cu me­diul economic, cultural, și „Minți curioase, minți creative” care presupune, cum se poate bănui, cultivarea unor însușiri mentale anume, deschise spre creativitate și inovație sau valorificarea rezultatelor cercetării din mediul universitar.
Este greu de formulat o judecată privind această Strategie propusă de Academia Română. Dar, din punctul nostru de vedere, în locul „Învățării autentice”, era poate mai potrivit un program numit „Învățare asumată și personalizată”, așa cum ar fi fost nevoie și de un program intitulat „Noua cultură generală” sau de un  altul cu numele „Excelența în predare. Profesorul-mediator”.
Un lucru pare a se ridica la suprafață cu o anume persistență: o frecventă ezitare a autorilor în a se decide cu privire la chipul zilei de mâine, a societății de mâine, dincolo de câteva clișee care circulă cu aplomb în domeniu: un învățământ ale competențelor, un învățământ care să răspundă nevoilor societății etc. Celelalte clișee privesc tehnologizarea învățământului, manuale în format electronic, bucuria studiului etc. Lipsește din aceste strategii profilul școlii în lumea de mîine, în care nevoia de coagulare și de sinteză va fi enormă. Ce fel de școală vom avea mîine când o dezvoltare a soci­tății europene pare a presupune deocamdată o tot mai accentuată atomizare  a grupurilor și a tendințelor sociale?!
P.S. Alarmant este faptul că în ceea ce privește starea școlii/educației în România, dincolo de un fel de „congres socialist” realizat cu mai multă vreme în urmă de fostul ministru Remus Pricopie, nu se întrezărește în niciun chip un grup, un ONG, o secțiune a societății românești capabile de a realiza un dialog de durată, dincolo de interesele mereu toxice ale politicului, secțiune capabilă a  ridica la rang de dezbatere națională problema educației de azi și de mine în România contemporană. O sărăcie lucie răsare de oriunde ai avea speranțe. Să fi devenit oare societatea românească atât de mediocră, încât să fie incapabilă să se reproiecteze pe sine în ceea ce privește viitorul?!…
Adrian COSTACHE