Fiind vacanță și școlile închise (unele cu cheia, cu paznic în ușă și cu bilet de genul „concediu de odihnă”), despre cum se pregătește Educația pentru noul sezon am aflat din citite, din auzite.
Am citit structura anului școlar 2015-2016 și am aflat un lucru demn de semnalat, dacă nu chiar interesant, despre anul școlar 2016-2017: cursurile acelui an vor începe la 5 septembrie; de fapt, am dedus, din moment ce vacanța de vară aferentă anului 2015-2016 este prevăzută în perioada 18 iunie – 4 septembrie. În condițiile unei de­van­sări (sesizate acum) și ale unei propuneri (făcute cu ceva timp în urmă) de a nu mai duce semestrul II așa mult în vară, bine ar fi fost să aflăm tot acum și structura anului școlar 2016-2017, pentru a vedea dacă începerii cursurilor mai devreme îi va corespunde într-adevăr o dorită încheiere mai devreme. Nu ar fi rea chiar o încheiere la 31 mai 2017, odată cu mutarea perioadei Școala Altfel de la 1 iunie. Un pas în sensul acesta poate fi considerată prevederea inclusă în structura anului 2015-2016 potrivit căreia Școala Altfel poate fi organizată și într-un alt interval, dar cu limită nu mai târziu de 27 mai. Cu ce ar strica mutarea din anul următor a perioadei cu câteva zile și mai încolo?
Referitor tot la Școala Altfel, din ce în ce mai des este botezată „Săptămâna altfel”, nu din grabă, ci cu evidenta con­vin­gere că emitenții se pricep la domeniu și comunică pe măsură. După ce că și așa genericul „Școala altfel. Să știi mai multe, să fii mai bun” este discutabil, acum, în exprimarea unora, arată și absurd. În aceeași ordine de idei, în contextul discu­țiilor privind schimbarea Legii Educației Naționale, se vorbește cu o insistență fri­zând diletantismul despre „capacitate”, cu sensul de evaluare națională după opt clase. Denumirea, ieșită din uz, a fost prinsă după ureche și folosită acum câțiva ani, în ideea mai largă că astfel sunt recuperate valori interbelice. Unii cred că de interbelic ține și numirea bacalau­reatului „examen de maturitate”; de fapt, „diplomă de matu­ritate” se elibera în anii ’50.
Legat tot de examenul de după gimnaziu și de cuvinte generice, am citit și o monstruozitate care cică este luată în discuție pentru viitoarea Lege a Educației Naționale: „învățământ preprofesional”. Ar fi o monstruozitate nu doar lexicală, ci și organizatorică. Pe scurt, cine nu ar promova evaluarea națională ar avea de făcut un an de învățământ preprofesional, după care ar putea să se înscrie pentru admitere în învățământul profesional. Cu alte cuvinte, pare un fel de pedeapsă, de condamnare cu durata de un an. Am avea nu doar o întoarcere la socotirea învățământului profesional drept o formă inferioară, care recuperează ce nu e bun de liceu (erau premise să nu mai fie așa, odată cu instituirea învățământului dual și a începerii înscrierii la școala profesională înaintea opțiunilor pentru admitere la liceu), ci ar apărea o formă gândită să fie situată și mai jos, la un nivel preprofesional, fără finalitate, ci numai ca o reținere cu durata de un an. Ar fi o ispășire, în lipsa căreia înscrierea la profesională nu ar fi permisă? Fiind numai de un an, cu ce s-ar solda această preprofesio­nalizare? La ce i-ar fi bună unuia care nu ar merge mai departe, la profesionala adevărată? Cu ce ar rămâne el? Și, la urma-urmei, ce cuvânt este acesta, preprofesional, ce sens are? Ce ar învăța, ce ar lucra (dar ar putea să lucreze, fiind numai ceva în stadiu pre-?!) cineva care ar merge acolo? De câțiva ani, avem un învățământ preprimar (chiar dacă pregătirea pentru ciclul primar, care eventual ar justifica denumirea aceasta, și ea monstruoasă, o asigură anul cu nume de asemenea imposibil, clasa zero), de zeci de ani avem învăță­mânt preuniversitar (de parcă toți absolvenții de 12 clase e de la sine înțeles că trebuie să aspire la universitate); acum e pe cale să avem și învățământ preprofesional, acesta însă ca o carantină, dacă nu ca un arest preventiv!
Referitor de asemenea la admiteri și la profesionalizare, au abun­dat în ultima vreme informațiile despre locuri neocupate în ansam­blu, la nivel de câte un centru universitar (atâtea mii în Timișoara, atâtea alte mii la Cluj etc.), la fel cum curgeau cândva „veștile de pe întreg cuprinsul patriei” despre noi și noi depășiri ale producțiilor la hectar. Socotirea globală a locurilor rămase nu are nicio relevanță, iar triumfalismul non-știrilor aferente ține de vorbitul fără noimă. Trist este că, în contrapondere față de pretinsa situație rea constatată la nivelul interesului pentru carte, s-au aglomerat relatările ample despre „performanța” profitabilă și fără învățătură – jobul care conține foarte multă distracție, vorba cuiva persistent mediatizat.
Invers, frecvent în perioada aceasta, lauda, încurajarea pentru performeri din lumea școlii a eșuat în jignire. Au fost atinși astfel, mediatizat-repetitiv cu mobilitate pe o mulțime de site-uri, oameni onorabili, cărora pe deasupra – cu ce drept? – li s-au pus nume de felul „sărmanul de nu-știu-unde” (un absolvent de Medicină cu 10), „fata (eleva) nu-știu-cum” (care s-a luptat cu suferința, a trecut cori­gențe, s-a înscris la bacalaureat), „cea mai bătrână mamă” (o distinsă profesoară și autoare pentru copii, vânată împreună cu fiica sa prin curtea școlii), „singurul știutor de carte”, apreciat nu pentru meritul său, ci prin raportare la grupul din care provine, socotit – iar, cu ce drept? – ca incompatibil cu o școală bună. Meritul personal de a fi bun la carte e tratat precum ceva rușinos, care necesită un adaos, fie și indecent. Nu e adevărat că se întâmplă așa pentru că altfel „nu interesează”. Este pur și simplu reacția needucată față de ceea ce înseamnă deșteptăciune, știință, așa cum în alte situații este față de frumusețe, de ordine, de câștig meritat.
Florin ANTONESCU