Ideea a prins viaţă pe vremea deloc regretatului Daniel Funeriu. Ca şi alte idei cu care a venit ministrul austerităţii în educaţie, din vremea guvernului care a înjumătăţit bugetul alocat învăţământului, şi Şcoala Altfel s-a născut cu pretenţia de a fi o noutate, benefică, educativă, reconfortantă. În timpul acestei săptămâni se organizează activităţi extracurriculare şi extraşcolare menite să pună în valoare capacităţile şi talentele elevilor. Părinţi, elevi şi profesori planifică împreună activităţile încă din timpul primului semestru. Ministerul ne avertizează însă că elevii nu au voie să lipsească, în caz contrar absenţele fiind trecute în catalog, la rubrica „Purtare”. Singurii care sunt scutiţi în această perioadă sunt elevii care vor participa la fazele naţionale ale concursurilor şi olimpiadelor şcolare. La finalul activităţilor, directorii au obligaţia să întocmească un raport prin care să prezinte modul în care s-a desfăşurat acest program în şcoala lor. Adică încă o „hârţoagă” pe lângă multele pe care trebuie să le întocmească în calitatea pe care o au.
Pentru unii profesori, Şcoala Altfel nu a reprezentat şi nu reprezintă decât o confirmare a ceea ce ei înşişi obişnuiau şi obişnuiesc să facă pentru elevii lor. E vorba despre acele cadre didactice care îşi implicau oricum elevii în activităţi extraşcolare, extracurriculare, nonformale, inclusiv în acţiuni de voluntariat în perimetrul şcolii sau în comunitate, cu scopul de a dezvolta copilul atât din punct de vedere cultural, cât şi din punct de vedere social, atât pentru a-i lărgi orizontul culturii generale, cât şi pentru a face din acesta un cetăţean „al cetăţii”. Mulţi profesori însă au privit de la bun început acest tip de program educaţional cu multe rezerve. Unii dintre ei se întreabă şi astăzi în ce măsură aceste activităţi pot duce la un rezultat concret şi pozitiv pentru copii. Alţii consideră acest tip de activităţi o corvoadă, o obligaţie în plus care li se aşază pe grumaz, în condiţiile în care şi aşa sunt sufocaţi de îndatoriri şi de birocraţie. Iar alţii, mult mai puţini la număr, mimează pur şi simplu că se implică.

Şcoala Altfel se face cu bani… scoşi din buzunarul părinţilor
Nu mai amintim acum de nivelul extrem de scăzut al salariilor din sistemul de învăţământ, iar fondurile pe care le implică organizarea unor astfel de activităţi au reprezentat încă din 2012 cuiul lui Pepelea pentru profesori şi părinţi deopotrivă care, în majoritatea situaţiilor, s-au văzut în postura de finanţatori ai acestui program. De ce? Pentru că nu s-a gândit nimeni la acest aspect atunci când în orar s-a introdus Şcoala Altfel. Ex-ministrul Funeriu a fost, în scurta sa perioadă petrecută în fruntea Ministerului Educaţiei, un adept al iniţiativelor heirupiste, punând carul înaintea căruţei, aşa cum a făcut şi cu clasa 0. Programul Şcoala Altfel a fost implementat fără ca Ministerul să se fi gândit cu ce bani se vor organiza aceste activităţi şi a continuat să ignore acest aspect şi după ce Funeriu a plecat din fruntea lui. Nemulţumirile au culminat anul trecut cu refuzul multor cadre didactice din ţară de a mai organiza acest program, după ce li s-a interzis să mai colecteze fondul clasei pe motiv că este ilegal. În felul acesta, Şcoala Altfel sau „Să ştii mai multe, să fii mai bun!” pare să se înscrie în sfera de activităţi puse pe grumazul săracei şcoli româneşti pentru a-i face viaţa şi mai grea decât este. Încă o formă fără fond menită să arate altora ce pricepuţi suntem.
 
„Pauzele lungi şi dese, cheia marilor succese”
Lăsând la o parte eternizatul aspect financiar al problemei (deloc de neglijat), aspectul de fond al acesteia, al utilităţii unui astfel de program, se cere, la rândul său, luat în considerare, fără ipocrizie însă. „Să ştii mai multe, să fi mai bun” sau Şcoala Altfel este, să recunoaştem, practic o minivacanţă. Şi, ca orice vacanţă, urmăreşte relaxarea, entertainment-ul, odihna după istovitoarele săptămâni de studiu. Elevii români au cinci vacanţe – în semestrul I, o vacanţă pentru micuţii din primar şi preşcolar, o vacanţă de iarnă şi una intersemestrială, iar în semestrul II, vacanţa de primăvară, precedată de Şcoala Altfel, şi, evident, vacanţa mare. La toate astea se adaugă zilele libere legale laice şi religioase, în care nu se lucrează şi nu se face şcoală. Cum are un statut special şi nedefinit, programului Şcoala Altfel i s-ar putea foarte bine spune „Vacanţa altfel”. Adevărul este că şcoala românească trăieşte în obsesia şi sub presiunea unei idei răsărite în anii din urmă, conform căreia elevul e sufocat de curriculumul stufos şi greoi, că învaţă prea mult, că, aşa cum este organizată, şcoala îl epuizează… Când, de fapt, de la un an la altul se învaţă din ce în ce mai puţin. Şcoala Altfel se alătură numeroaselor imitaţii ale unor idei pes­cuite heirupistic, cum am mai spus, din sisteme educaţionale care s-au dovedit falimentare în alte părţi şi care au mers un timp pe ideea că şcoala nu trebuie să fie o corvoadă, ci o plăcere pentru elev, că acesta nu trebuie să simtă greutatea ei nici la propriu, nici la figurat, nici în ghiozdan, nici în manuale. Din această perspectivă, Şcoala Altfel nu este decât încă o întrerupere de ritm pentru elevi, care nici nu se obişnuiesc bine cu studiul, că trebuie să intre din nou în vacanţă. Vorba aceea – pauzele lungi şi dese, cheia marilor succese.
Şcoala Altfel, un lux pe care învăţământul românesc nu şi-l poate permite
Ideea de diversificare a activităţii şcolare nu e nouă. Înainte de 1989, se învăţa şi sâmbăta, iar duminicile de cele mai multe ori erau dedicate activităţilor extracurriculare şi extraşcolare. Duminica se mergea la teatru, la operă, la balet, la film, la Ateneu, se vizitau muzee, se mergea în parcuri, unde se făcea „muncă patriotică”, adică, pentru cei care nu au apucat perioada, se plantau flori, uneori şi copaci, se măturau aleile, se confecţionau şi se montau cuiburi pentru păsări ş.a.m.d. Tot la final de săptămână, dar şi în vacanţe se organizau excursii şi, desigur, mult-aşteptatele tabere.
Care era diferenţa? Aceea că întregul an şcolar era presărat cu astfel de activităţi, care îi permiteau elevului să-şi îmbogăţească treptat şi într-un mod cât se poate de plăcut bagajul de cunoştinţe de cultură generală, şi toate acestea în condiţiile în care nu exista conceptul de week-end, iar anul şcolar nu beneficia decât de trei vacanţe, cu tot cu cea de vară. Nimeni nu se plângea că învaţă prea mult, iar conceptul de extenuare era asociat, de cele mai multe ori, cu învăţatul pentru admiterea la facultate şi din sesiuni, necum cu învăţământul preuniversitar.
Din 2012, s-a mai smuls însă o săptămână din programul anului şcolar pentru a o rezerva educaţiei extracurriculare. A făcut-o tot ex-ministrul Funeriu, cel care a introdus în 2010 toleranţa 0 la fraudă şi care astfel a avut posibilitatea să vadă cu propriii ochi catastrofa de la bacalaureat. Ce câştigă elevii cu această săptămână, greu de spus. De pe reţelele de socializare aflăm că se bucură foarte mult că nu merg la şcoală. Destul de puţini ard de nerăbdare să viziteze cutare muzeu sau să meargă la cutare piesă de teatru. De aceea, programul s-a transformat rapid într-o formă fără fond. Nu suntem împotriva acestui program, dar considerăm că, în condiţiile în care suntem fruntaşi la analfabetism funcţional, cunoştinţele de cultură generală sunt din ce în ce mai anemice, iar rezultatele la examenele naţionale sunt catastrofale, deocamdată Şcoala Altfel rămâne, dacă vreţi, un lux pe care învăţământul românesc nu şi-l poate permite. După cum nu-şi poate permite nici luxul de a „aerisi” curriculumul, în condiţiile în care şi aşa se învaţă din ce în ce mai puţin.
Marcela GHEORGHIU